SEMNAL EDITORIAL

Flag Counter

O nouă carte marca Grapini –
Locul desfătărilor

O nouă carte marca Grapini. Poate ați citit deja prozele scurte din Cetatea cu nebuni (2000), mini-parabole cu final neaşteptat şi incitant, și ați degustat sfătoșenia povestitorului și horbota vorbelor sale cu tâlc. Sau romanul Capătul lumii (2004), uluitor conglomerat de timpuri şi spaţii, de autobiografie şi cronică, poematic, câteodată parodic, ironic şi satiric, dar neîndoielnic „cu deschidere la mare”. Ori Memorialul cetăţii (2010), vastă panoramă etnografică și fină detaliere a arhetipurilor – locul memoriei ține de atmosferă, de apartenenţă, de ştiinţă de a trăi şi de a muri după norme comunitare. Sau ați citit Capăt de linie (2012), proze scurte pe teme date, continuări molcom-jucăuşe la proze celebre. Ori, poate, Viaţa, de la capăt (2018), care încheie trilogia de la Şanţ. Plasticitate vag-agresivă, masivă și delicată, deopotrivă, a frazei, dimpreună cu ştiinţa rară de a transcrie şi înscena dezlănţuit limbaje.

Dacă nu l-ați citit încă, Locul desfătărilor e tocmai bun pentru o primă întâlnire cu un prozator dintre cei buni. Dacă îi cunoașteți deja cărțile, aveți prilejul să admirați din nou arta de povestitor abil, care dozează minuțios realităţi şi ficţiuni într-o țesătură magică și seducătoare. Uimitoarele, nebănuitele de Grapini, asemănări cu melodia prozei lui Saramago aduc o notă de farmec în plus, firește, dar nu știrbesc defel originalitatea prozatorului ardelean.

Pe vremea când încă mai scria poezie, își definea proiectul scriptural astfel: „Prin cuvinte / nu răstorn lumea / ci pe mine în ea”. I-am admirat de la început arta de scufundător în tainele Lumii, pariind fără ezitare pe harul său. După două decenii, o pot face din nou. Discretul Leon-Iosif Grapini are stofă de prozator adevărat.


Irina PETRAȘ



Cu epigrama-n Șanț

Întotdeauna mi s-a părut complicat să scrii epigrame pentru că ele trebuie să surprindă o stare, de multe ori tragică, transformând-o, prin intermediul versurilor, în zâmbete. Să nu credeţi că titlul dat este unul de tot râsul. Cum am fost eu cu cercetarea (etnologică) în Şanţ, în urmă cu 10 ani, pe urmele lui Dimitrie Gusti, aşa epigrama a ajuns în Şanţ (comuna din Ţara Năsăudului) la loc de cinste!

Printre scriitorii care se pricep la epigrame, din judeţul Bistriţa-Năsăud, este şi şănţeanul Grigore Cotul. Profesorul de matematică-fizică, cu studii postuniversitare în informatică aplicată şi programare, îşi găseşte refugiul în epigrame, publicând, până acum, două volume, „Optimistul resemnat” – Editura Tipo Moldova, şi „Ironii homeopatice” – Editura PIM. Cel de-al treilea volum – „Registru de intenţii”, apare tot la Editura din Iaşi, PIM, şi cuprinde epigrame, parodii, rondeluri, având în centru subiecte arzătoare ale momentului precum CoVid-19.

Secretar literar al Cenaclului Satiricon al Uniunii Epigramiştilor din Cluj, Grigore Cotul este deţinătorul mai multor premii la concursurile de epigrame, semn că este bine văzut şi în rândul colegilor „specialişti”. „Cum râsul este apanajul oamenilor inteligenţi, sunt convins că majoritatea celor care veţi avea prilejul să răsfoiţi această carte veţi râde la poantele întâlnite aici sau cel puţin veţi schiţa un zâmbet subtil”, spune în Prefaţa cărţii Florin Rotaru, secretar al Uniunii Epigramiştilor din România. Cartea cuprinde 15 capitole cu teme diversificate: „De aniversare”, „Educaţi şi educatori”, „Autoironice”, „Conjugare şi extra”, „Martor ocular”, „Sărbători, sărbătoriri, petreceri”, „Politichie”, „Filozofice”, „De pandemie”, „Definiţii în rime”, „Despre scrieri şi scriitori” ş.a.

În prima parte, dedică o serie de epigrame unor zile de peste an, fiind un fel de calendar în versuri. Sincer, până acum, nu ştiam că 3 ianuarie este Ziua somnului, pe care uneori am dori s-o sărbătorim şi peste an într-o viaţă care pare din ce în ce mai stresantă: „Chiar de somnul e firesc/ Şi-i al lenei blând ecou,/ Eu la șapte mă trezesc/ Doar de drag s-adorm din nou”.

Mai selectăm din multitudinea de epigrame dedicate sărbătorilor cea pentru 24 iunie, când este Ziua Internaţională a Iei: „Azi tradiţia e vie/ Şi te-ncântă să o vezi/ Pe românca noastră-n ie/ Din bumbac de la chinezi”. (Cât adevăr se spune aici). Şi cea dedicată Zilei Limbii Române: „Limba-i darul strămoşesc/ Ce-i lăsat acestei naţii/ Dar pe care-l tot ciuntesc/ Agramaţii” (vezi discursurile de la tribuna Parlamentului).

Și pentru că trăim vremuri în care educaţia se află pe nisipuri mişcătoare, până să realizeze o reformă, miniştrii fiind schimbaţi, Grigore Cotul nu ratează acest subiect: „Împinşi de alese simţăminte/ Şi oblojiţi cu sfatul său/ Vom face pasul înainte/ De pe o margine de hău”, spun „Dascălii sub ministrul X”.

Referitor la şcoala online şi la modul în care aceasta se realizează, selectăm două epigrame: „Pentru cei ce n-au curent/ De prin sate izolate/ Ministerul, evident,/ Dă tablete încărcate” şi „Să predau online îmi place/ Şi spre cameră-s expus/ Îmbrăcat la patru ace/ Numai de la brâu în sus” (La masa de birou de acasă).

Pandemia care ne-a schimbat viaţa a rămas în memoria noastră prin „sechelele din starea de urgenţă”: „Când plec sau când revin acasă/ Mă ceartă soaţa din priviri/ Iar eu subtil îi pun pe masă/ Registrul de intrări-ieşiri”. Cine s-ar fi gândit că peste noi vor trece atâtea valuri de pandemie şi atâtea tulpini va avea CoVid-19, stări pe care le poate surprinde doar un epigramist: „De gripă toţi ne-am vaccinat/ Copii, părinţi, bunici, vecini/ Şi tot e plin de gripă-n sat/ Dar prinde numai la găini”.

Parodiile sunt şi ele îndrăzneţe în cartea lui Grigore Cotul, căci nu oricine se încumetă să parodieze o poezie precum „La steaua” de Mihai Eminescu, titlul ales fiind „La naiba”: „Iubite Doamne, ce-am greşit,/ Ca unii, într-o dungă/ Ce nu ştiu scrie-au nimerit/ În Parlament s-ajungă?/ Nici să te miri nu mai ai cum/ De-or provoca dezastre,/ Şi vom alege numai scrum/ Din visurile noastre”.

Cartea lui Grigore Cotul adună pastile ce reuşesc să aşeze zâmbetul pe feţele noastre întristate, ascunse mult prea des, în ultima perioadă, sub diferite măşti.

Salutăm şi iniţiativa profesorului Cotul de a realiza, în comuna Şanţ, la „Izvorul Someşului”, revista cu acelaşi nume, căreia îi dorim mult succes şi numere frumoase spre bucuria cititorilor.


Menuț MAXIMINIAN



Șănțeanul Enea Grapini și Marea Unire

În noiembrie 1999, apare, la București, sub egida Fundației „Constantin-Titel Petrescu”, lucrarea Enea Grapini și Ziua cea Mare, semnată de inginerul Florea Grapini, originar din comuna Șanț. Așa cum o spune și titlul, avem de a face cu o carte care își propune să scoată la lumină, spre cunoaștere și neuitare, personalitatea politică a lui Enea Grapini, figură legendară legată de Marea Unire din 1918. Volumul se bucură de o prefață semnată de președintele, la acea dată, al Partidului Social Democrat Român, Sergiu Cunescu, și de un cuvânt al editorului, Ion Apostol, președintele fundației mai sus amintite.

La centenarul Marii Uniri, cartea lui Florea Grapini apare, la Editura Lidana, din Suceava, într-o nouă ediție, revăzută și adăugită, cu un „Cuvânt înainte”, semnat de ing. Ștefan Costiniuc, și cu un capitol nou, „Autobiografia și notele autorului”, dar și cu documente și date obținute de autor în anii scurși de la apariția primei ediții. Structurat pe 15 capitole și bogat în documente și ilustrații, volumul se întinde pe 420 de pagini și se încheie cu arborele genealogic al familiilor Grapini din comuna Șanț, întocmit de regretatul profesor Septimiu Grapini, la data de 1 martie 1987. Primul capitol, intitulat „De prin părțile Năsăudului”, este dedicat evocării unor cărturari iluștri, oameni politici și de cultură, care s-au ridicat din această comună cu o vechime nu prea mare, dar cu locuitori pe măsura înaintașilor lor, precum și descrierii pe scurt a celor patru monografii ale comunei Șanț. În următoarele trei capitole este prezentată originea, copilăria, școala, studenția și familia social-democratului Enea Grapini. În cea mai mare parte a lucrării, autorul face referiri concrete, susținute de o documentare minuțioasă, la contextul social-politic și istoric în care a avut loc Marea Unire de la 1918, la activitatea social-democraților în preajma și în timpul Primului Război Mondial. Cu tenacitatea și abnegația omului de bibliotecă, ambițios și perseverent până la finalizarea unui proiect, autorul, de dragul adevărului, își argumentează periplul prin istorie cu documente și ilustrații de epocă, punând cititorul în fața unei lucrări ce atestă o uriașă muncă de cercetare. El însuși justifică acest lucru în „Încheiere”: „Poate că nu era locul detalierii conținutului unor documente amplasate în cuprinsul acestei cărți. Am făcut-o, conștient de importanța și noutățile pe care le reprezintă și ținând cont de dorința celui de care ne-am ocupat, pentru ca generațiile viitoare să cunoască istoria așa cum a fost ea”. Tot Florea Grapini recunoaște, în final, că unele dintre documentele reținute în volum nu îl avantajează pe Enea Grapini, dar, tot de dragul adevărului, nu a avut ezitări în a le prezenta, justificându-și acțiunea într-o frază pe care vă las să o descoperiți singuri.

Nu ne-am propus, în aceste rânduri, să înfățișăm viața și activitatea lui Enea Grapini, ci doar să facem o succintă prezentare a unei cărți ce merită pe deplin să-și găsească locul în biblioteca celor preocupați de Marea Unire și de personalitățile care și-au adus contribuția la înfăptuirea ei.

Nu doresc să închei fără a ne face o datorie de conștiință, anume să spunem câteva cuvinte despre eroul șănțean al Marii Uniri, evocat în această carte. Format în mediul universitar de la Budapesta, Enea Grapini a optat pentru mișcarea social-democrată încă de tânăr. Ca membru al Consiliului Național Român – organism comun al Partidului Național Român și al Partidului Social Democrat Ungar –, Enea Grapini a jucat un rol important în actul înfăptuirii Marii Uniri. Numai că, din motive ce țin de felul în care se scrie istoria și mai ales de cine o scrie, personalitatea lui Enea Grapini, unul dintre artizanii Unirii, este mai puțin cunoscută. După încheierea evenimentelor de la 1918, Enea Grapini s-a preocupat mai mult de profesia de inginer, nu fără a se face însă exponentul populației din locurile natale, organizând protestul acesteia împotriva Dictatului de la Viena, din 1940. Activitatea sa ulterioară nu se face remarcată, după 1944 rămânând „un visător politic (...), strecurându-se anonim prin istoria vremurilor noi, până la 1 martie 1980, când, la aproape la 87 de ani, se stinge din viață. Ca fapt divers, la funeraliile sale de la Bistrița a participat și o delegație de țărani și de intelectuali din Șanț, formată din 38 de persoane, printre care și directorul școlii, profesorul Septimiu Grapini, care, într-o cuvântare, a evocat personalitatea celui dispărut.

În semn de prețuire și cinstire, școala gimnazială din comuna Șanț îi poartă numele, iar în fața instituției de învățământ s-a ridicat un monument cu bustul artizanului Marii Uniri.

În încheiere, reținem mottoul de pe coperta a 4-a a cărții, care dă de gândit: „Nu cei ce știu, ci cei ce fac vor rămâne veșnic în conștiința neamului”.



Leon-Iosif GRAPINI





www.acris.ro ©Grigore Cotul. Toate drepturile rezervate.