POEZIE

Flag Counter






NU ȘTIAM
Nu știam
Că din piept mi-au crescut
Munți de dat împrumut
Nu știam...
Nu știam că-mi vor crește din mâini
Pentru cei mai săraci, două pâini
Nu știam...
Nu știam că pe urmele
Pașilor mei
Vor înfrunzi în surdină
Într-o toamnă senilă
Doi tei
Nu știam...
Nu știam că din ochi
Îmi vor curge
Nu lacrimi, ci ape
Din care doi cerbi însetați
Vor veni să se-adape
Nu știam...
Dar știam că-ntr-o zi
După ultimul țel
Chiar mă voi desfrunzi
În sentința de-a fi
Niciodată la fel...
Fără drept la recurs,
Fără drept de apel
Înfrunzind, desfrunzind
Niciodată la fel
Da... știam
ACEEAȘI GREȘEALĂ

Se-aud printre frunze-n surdină vechi șoapte
Sub pașii nesiguri, învie iar toate
Cafeaua se-ntoarce în boabele coapte
Prin sânge se-ntinde un cer de păcate

Se-ntorc iar la cuiburi
Păsări albastre
Pe aripi ducând
Păcatele noastre
Iertări nu mai sunt
Vândute sunt toate
Și chiar dacă-ar fi, nu se mai poate...

Peisajul acesta ciudat se repetă
Constantă rămâne în ochii de cretă
Mirarea de-acum ca cea de-altă dată
Pictată pe firea mea tot mai ciudată

Se-mparte la doi de instanța morală
Păcatul și vina și cheia din ială
Învie și moare pentru-a mia oară
Pe buzele noastre aceeași greșeală...



DREPTUL LA RAI

Lasă-mi Doamne caii liberi!
Nu Mi-i pedepsi, mai stai!
Poartă-n coame dulci ispite,
Dreptul meu pierdut, la Rai!

Lasă-mi Doamne caii liberi!
Nu mai pot în frâu, să-i țin
Și în palmă simt galopul
Lor, prin linia de destin

Lasă-mi Doamne caii liberi!
Nu Mi-i alunga, mai stai...
Nu auzi prin cer copite,
Tropotind pe lângă Rai...?


Laura CÎRCU MUNTEANU





♦ Poezii ale aceeași autoare pot fi citite AICI.









* * *
eu ştiu că privighetoarea este o pasăre care nu cântă
şi ştiu că noaptea stau fluturi la pândă
eu ştiu că anul are trei sute şi ceva de zile
şi ştiu că versurile acestea pot să pară futile

eu ştiu că zăpada este din vată de zahăr
şi ştiu că de moarte nu pot să mă apăr
eu ştiu că lumina este ondulatorie
şi ştiu că pot trăi fără glorie

* * *
trec adolescente strada pe patine cu rotile
semaforul arde în culori nubile
în vitrine manechine cu privirea sumbră
cerșetori blazați moțăie la umbră

pe Feleac pasc turme paşnice de oi
bilingv un idilic cântec din cimpoi
lin plutesc vapoare pe Canalul Morii –
orice-ar spune lumea nu beau scriitorii


* * *
o seară un tren care nu va mai sosi
nu a plecat şi nu va pleca în nicio zi
o noapte cu stele mărunte
căzând de nicăieri spre niciunde

o umbră o şoaptă un zvon
un câine rătăcind pe un peron
de gară mică fără viitor –
cine-a băut o să mai bea alcool


(Din volumul „Mică idilă feroviară”,
Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2018)

Ioan-Pavel AZAP







Ce este un senryū

Senryū (în traducere literară, salcie pe malul râului) este o formă de poezie scurtă japoneză, cu o metrică similară cu un haiku, constând tot din 17 silabe. Dar, spre deosebire de haiku, care abordează cu seriozitate imagini din natură, senryū este adesea o descriere cinică, străbătută de un umor acid, a slăbiciunilor omenești. Un senryū nu trebuie să cuprindă un kigo, adică un cuvânt care indică anotimpul, așa ca în haiku. Unii spun că senry-ul este un haiku ratat, imperfect, simplu.

Deoarece în Japonia începuseră să se organizeze competiții de senryū, în care arbitrii atribuiau premii, pasiunea pentru senryū dezlănțuia patimi, fapt nedorit de șogunat. Pentru păstrarea ordinii, în perioada de reforme a shogunului Kyōhō (1716-1735), concursurile de senryū au fost interzise.

Numele acestui gen de poezie vine de la poetul de haiku Senryū Karai.

Vă prezint câteva exemple din creația personală:



lansare de carte –
un absolvent aruncă
matematica

surpriză pe bloc –
bunicuțele fac
plajă topless

ora închiderii –
alunecând sub masă
ultimul client

barca ia apă –
tinerilor le arde
de un selfie

zile toride –
din ce în ce mai vesel
bătrânul berar

sărut pe plajă –
doi pescăruși trăgând
de cearșaf

puțină cultură –
în vechea bibliotecă
mucegai pe cărți

zi de chenzină –
la bancomat pe-o cărare
spre casă pe trei

vaccinat cu țuică –
urmează rapelul
cu făcălețul

hărțuire sexuală –
mai multe furnici
trag de un greier

Valer POP








rătăcire în zare

de ce să nu-ți iei timp
să-l ridici carevasăzică cu grijă
să-l învelești într-o călimară
iar mai apoi
să-l lași
pe hârtie să se desfășoare

iar tu
hăituit de frica ce
ca din întâmplare
ți-a pătruns în mădulare
să faci un pas îndărăt

să te întorci în tranșee
să pândești căderea serii
și s-o iei mai apoi de subțiori
ori și mai bine
de după umeri
îți spui că ai putea număra
în gând aici și aiurea
crengi uscate ori cel puțin
de mere roşii încovoiate
să te duci pe luciul privirii de sticlă
într-o alunecare
fără margine
fără chip
ieșită din timp
din tranșee
trecută prin albastrul
cernelii așternute peste strigătul tău din urmă
rătăcit în ecou
cu multe zale
reverberație
pierdută prin zare

aievea

e ca şi cum ai intra
de fiecare dată
desculț pe ușa din dos a zilelor
de nedumerire
ochii ți se lovesc de șoapte
precum păsările de șindrile

e de scurgere de pete
de umbră şi de aluat țintuit cu stele
împrăștiate alandala în puzderie
de nevăzutul din coama dealului
dinspre colnic crescut

stai de pândă
dar nu știi
de ești de sticlă de agheasmă
ori de plânset tremurat
din bărbia celui
veșnic plecat
ești de trist ești de spoială
de gând răsucit
din cântecul clipei trecute prin sucală

te oprești mai apoi
la margine de așteptare
dai cu coatele moi
de uimire a strigare
înghiți prudent nodul din gât
să nu te înece
gândul meu lacom
visul tău ferecat
prin care de fiecare dată
spui tu
prin gaura cheii
l-ai strecurat
spre colțul de rai
din felii subțiri
nu încetezi să tai
boabe mărunte de apă
cad în genunchi
din ochi nu lacrimi
ci icoane lungi arunci
peste căpițe de rugăciuni

eu mai aștept
cu cușma dată pe spate
să ningă peste strigarea mea din urmă
purtându-te pe brațe de omăt
nu știi când vei mai veni
de nu cumva
pe nesimțite
în vis mi te vei topi


Damaschin POP-BUIA






Pe Cobășel

Se sting mărgelele pe cer,
Stelele-nșirate-n legea lor,
Fâșii de întuneric pier
Prin măguri largi până-n Pripor.

Luna pe boltă, cât o roată,
Retrasă-ncet din geamul meu,
În poala cerului sculptată
De harul unui mare zeu.

Pe Cobășel pornește moara
Lui badea Victor, înspre ziuă,
Iar apele își duc povara,
În zbaterea ce curge-n piuă.

Pământu-i reavăn prin grădini,
Șănțenii mei ies la arat,
E forfotă ca prin stupini.
Începe-o nouă zi în sat.


Someș, Someș, apă dulce
(În Munții Rodnei – Șanț)

Sub Ineu, în Someș dulce
Sufletul aș vrea să-mi culce

Uneori, tu, sfântă apă,
Mi-a fost teamă să-mi fii groapă

Someș cu lipenii sprinteni
Eu copil mai ieri, mai minteni

Pe copii tu ne-ai scăldat
Și tot tu ne-ai botezat

De-aș muri în apa ta
Limpede ca lacrima

M-aș preface-n boiștean,
Să-mi scalzi trupul an de an

Somnul mi-ar fi lin și dulce,
Cristalinul tău, o cruce

Someș frate cu-armonia
Azi, și-n veac, cu veșnicia...

(Din volumul de versuri
Popas printre cuvinte,
Editura Salgo, Sibiu, 2017)


Aurel DOMIDE-ȘĂNȚANU






Rondelul anilor de viață

Fulgi cernuți din nori de ani
Peste ogorul vieții mele,
În dalbe straturi adunați
An de an, ca-n joc de iele.


Când mai avuți, când mai sărmani,
Strânși mai cu bune, mai cu rele,
Fulgi cernuți din nori de ani
Peste ogorul vieții mele.

Dar adunați mereu, mereu
Pe umeri parcă-s „bolovani”
Ce-i duc din ce în ce mai greu...
De s-ar topi, mi-ar părea rău,
Fulgi cernuți din nori de ani.

(Din volumul de versuri
Gânduri, simțăminte și trăiri,
Editura Scriitorilor, Brăila, 2020)

Dionisie-Dinu POP







www.acris.ro ©Grigore Cotul. Toate drepturile rezervate.