DIN PRESA VREMII

Flag Counter

Sfințire de biserică în Rodna-Nouă (Șanț)

Între gândurile mari și de însemnătate ale Românilor din Ardeal și Ungaria, lucrul cel mai de frunte îl au bisericile. Odinioară, Românii, supuși iobăgiei, nu puteau zidi decât biserici de lemn, de care mai avem destule prin satele noastre, rămase din bătrâni. Și ne este martoră istoria care, de mult, ține Românul în așezămintele sale și, cu deosebire, în biserici, de care, întotdeauna, s-a lipit cu atâta tărie și a jertfit tot ce i s-a cerut pentru ea.

Păstrarea cu sfințenie a cuvântului moștenit de la strămoși, alipirea nestrămutată de așezămintele sale culturale și spiritul de jertfă au caracterizat pe poporul nostru în cursul veacurilor, care, în ciuda tuturor aversiunilor și vitregimei timpurilor, și-a zidit în toate locurile biserici, îngrijindu-le și împodobindu-le, ca așa să aibă loc de scăpare și de mângâiere, să aibă unde, părăsit de toată lumea, cum nu o dată a fost acest popor, să-și afle câteva momente de liniște și de elevare sufletească.

Și multe ne-ar putea spune bisericuțele de lemn despre credința și alipirea, precum și despre spiritul de jertfă ale poporului român, dar ele, ridicate cu sute de ani înainte, acum înnegrite de vremi, se prăbușesc rând pe rând, făcând loc bisericilor de zid, trainice, care, ridicate din aceeași dărnicie, fac podoaba satelor și orașelor noastre, vestind lumii dragostea de lege și puterea de viață ale mult încercatului nostru neam.

Inima ne saltă de bucurie când, din toate părțile, primim vești despre zidiri de biserici, și aceasta cu atât mai vârtos, cu cât știm că soarta poporului român aproape întru nimic nu e mai favorabilă ca a strămoșilor și, știind, că în multe locuri o mână de credincioși, fără multă avere și fără ajutor străin, ridică biserici care, prin măreția și frumusețea lor, pot rivaliza cu bisericile oricărui popor. Și, acum ori niciodată, trebuie să ne alipim cu mai multă tărie și să jertfim mai mult pentru biserică, pentru că vedem, cum zice iubitul nostru Coșbuc: „... c-atât ne-a mai rămas”.

În 12 iulie 1906 – ziua de Sân-Petru –, s-a săvârșit sfințirea bisericii nou-edificate din Rodna-Nouă (Șanț), o biserică mare și frumoasă, dovadă splendidă de spiritul de jertfă al credincioșilor și de înțelepciunea lor. În această zi, frumoasă serbare creștinească și culturală, munca unor conducători sufletești neobosiți și a unor credincioși harnici și-a găsit răsplata cea mai meritată: s-a văzut încununată de reușită deplină și apreciată de mulțumire și de laudă generală.

Acest templu nou și mândru – închinat legii românești – arăta-va totdeauna cât de departe o pot duce cu munca lor preoți neobosiți, urmați de poporeni gata la jertfit, și cât de dulci sunt roadele unei hărnicii curate și întemeiate pe o răbdare adevărat creștinească.

Bucuria și mulțumirea sufletească, fără de pereche, ce-au încercat-o Românii din Rodna-Nouă în ziua sfințirii bisericii înălțate din truda lor și a păstorului, care i-a condus, au fost ridicate mult în urma participării la serbare a unui mare număr de bărbați din clasa cultă, preoți, mireni, veniți din împrejurime și din depărtări mai mari.

Serbările bisericești cu ocazia sfințirii au decurs demn și înălțător, pe lângă asistența aproape a 3.000 de oameni, țărani și cărturari. Întru întâmpinarea canonicilor – trimiși episcopești –, Reverendisimii domni Ioan Georgiu și Dr. Octavian Domide, a ieșit un banderiu de câteva zeci de feciori, mândri călăreți.

În treacăt fie zis, dorința credincioșilor ca actul consacrării să fie îndeplinit de însuși episcopul a rămas nerealizată, și se vor mai sfinți multe biserici, fără ca să se realizeze.

Reverendisimii domni delegați au fost așteptați între sunetele clopotelor și bubuitul treascurilor și primiți de d-l protopop Grapini și de o mulțime de popor, postat de ambele părți ale drumului până la biserică. Protopopul îi bineventează, la care răspunde Reverendisimul domn Georgiu, mulțumind pentru primirea ce i s-a făcut. Intră în vechea biserică, de la care preotul local și credincioșii și-au luat un duios rămas bun.

Apoi s-a început actul sfințirii noii biserici, celebrat de 15 preoți, în frunte cu canonicii. Actul a decurs cu toată solemnitatea. S-a făcut sfințirea apei, apoi, între cântecele sfinte și sunetele armonioase ale clopotelor celor nouă, s-a înconjurat biserica, citindu-se în fiecare colț Sfânta Evanghelie. După acestea s-a celebrat Sfânta Liturghie, la care a cântat corul de țărani și țărănci condus de învățătorul Alexandru Pop. Corul, ce e drept, lăsa mult de dorit, dar, considerând greutățile împreunate cu atari lucruri și nobila intenție ce o urmărește, numai a-l felicita putem. După citirea Sfintei Evanghelii, Reverendisimul domn canonic Dr. Octavian Domide a rostit predica festivă. Cuvântarea, tratând scopul sublim al bisericii, dezvoltă cuvintele blândului Iisus: „Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după mine!”. A făcut o adâncă impresie prin frumusețea ei plină de idei alese. Apoi protopopul Grapini mulțumește tuturor și-i invită la prânzul comun, care s-a servit la ora 2 după-amiază în localul școlii românești și înaintea căruia preoțimea a făcut o vizită la protopopul local și la Reverendisimul domn Dr. Octavian Domide.

La banchet au luat parte peste 120 de persoane. Seria toastelor a deschis-o Reverendisimul domn canonic Georgiu, ridicând paharul pentru pontificare și pentru monarh. Reverendisimul domn canonic Domide a închinat pentru episcopul de Gherla. Pe urmă, d-l Solomon Haliță a ridicat un frumos toast pentru ambii canonici delegați episcopești și pentru preotul-protopop Pamfiliu Grapini. A vorbit, apoi, domnul profesor preparandial Anton Domide despre pictorul Octavian Smigelschi, care a pictat atât de artistic frumosul altar, precum și cei patru evangheliști și chipul blândului Iisus – deasupra ușii principale. Canonicul Domide – pentru poporul român, canonicul Georgiu – pentru oaspeții veniți de departe, între care era și avocatul Dr. Gropșian de la Oravița. Domnul Grapini, pentru consilierul de mine I. Guzmann, care răspunde. La urmă, avocatul Gropșian rostește o cuvântare caldă, plină de însuflețire și elan. Au mai vorbit părintele Dănilă Mălaiu din Rodna-Veche, întreprinzătorul Adleff și alți.

Deseară, o surprindere foarte plăcută a făcut oaspeților corul țărănesc condus de învățătorul Alexandru Pop. Corul a cântat mai multe cântece, dovedind ce poate face un bărbat harnic. Așteptăm succese și mai frumoase. Publicul a aclamat mult corul și pe conducătorul lui. Tot coriștii au jucat și piesa „Piatra din casă” de Alecsandri. Se cuvine laudă conducătorilor, pentru că au făcut tineretul accesibil pentru formare de cor și de societate de diletanți teatrali.

În urma concertului, s-a încins o petrecere atât de animată, încât până și zorile zilei au fost invitate la joc.

Serbarea înălțătoare și impresiile plăcute ce le-a dus fiecare cu sine să fie răsplată ce cu drept se cuvine Mult Onoratului Domn părinte-protopop Pamfiliu Grapini, pentru zelul dezinteresat și sacrificiile ce le-a adus pe altarul Domnului, până ce și-a realizat scopul său nobil. Laudă însă i se cuvine și vrednicului popor din Rodna-Nouă, care ascultă de conducătorii săi și și-a jertfit mult din avut pentru mărirea lui Dumnezeu și cinstea neamului.


Notă: Revista Bistriței, Bistrița, Anul II, 1906, nr. 27, pp. 1-2 (articolul este semnat cu pseudonimul Val. Drag. ).


A consemnat:
Alexandru DĂRĂBAN



Zimbrul în munții rodneni

Ca dovadă întregitoare la cele scrise despre zimbru de către meritosul nostru folclorist I. Corbu, în nr. 4 al revistei „Arhiva Someșană”, mai adaug și eu din cele spuse mie cu grai viu din partea bunicului meu - care era mare și pasionat vânător și de capre negre, și de orice sălbătăcii - următoarele:

Ca băiat mic mă uitam curios la grinda casei bunicului meu, unde vedeam că stă un corn, și, întrebându-1 de unde îl are, l-am rugat să mi-1 dea să mă joc cu cornul acela de la grindă. Bunicul meu - îmi aduc bine aminte - a zis: „Dragul meu, nu-i slobod să ți-1 dau, că te-a împunge, că-i de bou sălbatic”.

Ce mirare, eu nu știam de boi sălbatici, numai de boii noștri cei blânzi din grajd, și am avut mare respect de acel corn și nu l-am mai poftit.

Știu atâta că, întrebat de tata, el a spus că pe muntele Zimbroaia, care e în legătură cu munții și cu pădurile Moldovei, a dat peste un bou sălbatic, șchiop de un picior, și, având cu el pușca, dar purtând și respect de o mamniță așa mare, care sforăia pe nări, poate și de durere, l-a culcat la pământ pe un noroc și apoi cu alți însoțitori l-au lovit în cap până a pierit și i-au luat numai pielea, și capul l-au adus în triumf acasă.

Tot atunci ar fi auzit mugete în depărtare, fiind avizați alți boi prin zbieratul celui ucis. La acel loc îi zic și azi „Zimbroaia”.


Arhiva Someșană, nr.6/1926. p.91-92


Preot Pamfiliu GRAPINI





www.acris.ro ©Grigore Cotul. Toate drepturile rezervate.