EDUCAȚIE

Flag Counter

Omagiu mamelor
la început de primăvară

Debutul primăverii îl face, la noi, în școală, o sărbătoare frumoasă „8 Martie - Ziua femeii”. Ca să vă imaginați ce e la noi în școală, în fiecare clasă, în această perioadă, am să vă prezint în câteva rânduri forfota asemănătoare stupului de albine.

Cu câteva zile înainte de această sărbătoare, ne pregătim cu cântece și poezii în care evidențiem importanța femeii și mai ales importanța mamelor. Orele de arte vizuale și abilități practice le dedicăm pregătirii felicitărilor și colajelor specifice. Se poate citi pe fețele copiilor entuziasmul cu care desenează și pictează felicitarea pentru mama și/sau bunica. Sunt extrem de încântați că pot face și ei o ,,surpriză” mamei. Bineînțeles, nu spun nimic acasă mamelor, ci vorbesc, pe ascuns, cu tăticii lor despre ceea ce vor să pregătească la școală.

Ziua de 8 Martie sosește cu mare emoție în suflețelele elevilor. Sunt tare emoționați să nu greșească poezia, să nu uite versurile cântecului, să recite expresiv, deoarece mamele îi privesc și vor cu tot dinadinsul să fie făcute mândre.

Și, într-adevăr, fiecare mamă poate fi mândră de copilul ei! „A fi femeie nu e ușor!” spuneau niște versuri dintr-o poezie… și avea dreptate autorul. Dar este o mare binecuvântare, întrucât doar o femeie poate să ducă la bun sfârșit atâtea sarcini... Cea mai nobilă calitate pe care o poate avea este aceea de a fi MAMĂ.

Bucurați-vă femei de cele mai delicate flori care vă fac zilele cu soare, copiii voștri!


Prof. înv. primar: Ioana POPÂRȚAC



Rolul colaborării familie-şcoală
în dezvoltarea personalităţii copilului de vârstă şcolară mică

„Omul nu poate deveni om decât dacă este educat.” (John Amos Comenius)


Relația şcoală – familie este un subiect des abordat şi supus atenţiei întregii societăţi, mai ales pe fondul schimbărilor sociale din ultimul timp.

Educația este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate, iar colaborarea este absolut necesară. O educaţie de calitate se realizează atunci când, la procesul de formare a micilor şcolari participă în mod armonios toţi factorii educaţionali. Relaţia de colaborare permanentă cu familia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură succesul şcolar.

Pentru ca această colaborare „ideală“ să se realizeze trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul sens al cuvântului.

Familia, prima școală a vieții este cea care oferă copiilor primele cunoștințe, primele deprinderi, dar și primele modele comportamentale, suportul psiho-afectivstimulativ necesar debutului în societate.

Copilul trăieşte un sentiment de mândrie atunci când părinţii săi se implică în activităţile şcolii sau îi sprijină în realizarea sarcinilor de învăţare.

Pe parcursul mai multor ani de muncă la catedră mi-am pus mai multe întrebări legate de relaţia dintre şcoală şi familie. Această relaţie s-a îmbunătăţit printr-un parteneriat adevărat între şcoală şi familie, parteneriat care a urmărit realizarea următoarelor obiective:

• realizarea unei comunicări optime între părinţi şi învăţător;

• înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării şcoală – familie;

• creşterea gradului de implicare a parinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare;

• schimbarea mentalităţii neadecvate a unor părinţi faţă de şcoală;

• cunoaşterea de către părinţi a posibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învăţarea unor deprinderi şi tehnici de muncă intelectuală sub formă de activităţi comune: elevi-părinţi-învăţători.

Implicându-i pe părinţi şi stabilindu-le responsabilităţi în acţiunea comună de educare a propriilor copii, de supraveghere şi control al acestora, de participare la activităţile educative comune, am reuşit să-i conving, să-i motivez, iar rezultatul a fost “aproape” de cel aşteptat.

La nivelul școlii educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și metodic al activităților instructiv-educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt selectate cu grijă, după criterii psihopedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectându-se principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învățare, iar atitu-dinile și conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate.

Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, calculează etc. Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi „derogat“ de la muncă și de la responsabilități, atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate în raport cu alții.

În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a amplifica implicarea părinților. Scopul educației este de a forma un om cu o gândire liberă, creativ și sociabil. Un proverb spune: „O vorbă bună rostită la timp înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul“.

Bibliografie: Baran-Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educație: familie-școală-comunitate, Editura Aramis, București.


Prof. înv. primar Maria FOROGĂU



Pledoarie pentru lectură

,,Copiii noştri nu mai citesc!” - o realitate, o actualitate, un strigăt, o imputare, o scuză, dar, paradoxal, în aceste vremuri agitate, în care „timpul nu mai are răbdare cu noi”, elevii gǎsesc încǎ, în interiorul lor, dorinţa de-a citi.

De aceea, profesorul de limba română are un rol important. Acela de a-i stimula, de-a găsi în permanenţǎ noi metode de a-i incita la lecturǎ. Desigur, totul trebuie să parǎ un joc, destindere şi relaxare. A citi de dragul de a citi. Nimic impus. Totul se reduce la curiozitatea copiilor, la interesul pe care îl au pentru un anumit gen de carte.

Am reţinut dintr-un articol publicat în revista „Dilema veche”, semnat de Maria Iordănescu, următorul pasaj: ,,Învaţă din poveşti să-i respecte pe cei mai în vârstă, precum o respectă Harap-Alb pe Sfânta Duminică? Se poate. Dar, şi mai bine, şi mai motivat, o va face dacă mă va vedea pe mine, părintele sau educatorul lui, oferindu-i exemple şi atrăgându-i atenţia asupra acestui aspect.”

O soluţie în acest sens poate fi înfiinţarea unui cerc de lectură. Cercul, deschis celor naivi, dar şi iniţiaţilor, urmăreşte „instigarea la lectură”, trezirea interesului pentru carte prin intermediul lecturii de plăcere. Se vorbeşte tot mai mult despre faptul că elevul contemporan nu citeşte nimic, nu vrea să citească sau chiar dispreţuieşte lectura. Rolul literaturii în societatea contemporană ar trebui să fie la fel de important ca şi cel al ştiinţei. Literatura impulsionează sensibilitatea copilului, educă prin puterea exemplului particular. Şi atâta timp cât oamenii vor comunica prin vorbire, va exista şi literatura.

E nevoie mai mult ca oricând sǎ ridicǎm bariera între copil şi carte. Îndepǎrtarea lor de lecturǎ trebuie sǎ fie un semnal de alarmǎ. Cred cu tǎrie cǎ fiecare copil are disponibilitatea sufleteascǎ necesarǎ apropierii de lecturǎ. Imaginaţia lor atât de bogatǎ trebuie valorificatǎ. Şi copiii răspund chemării întotdeauna. Reuşesc să te surprindă, se gândesc de multe ori la unele lucruri care, mie, profesorului de română, nici nu-mi treceau prin cap. Aceste impulsuri sau sclipiri aş putea spune, trebuie încurajate. Elevii au nevoie mereu de alternative, în loc de idei, rezumate, pot alcătui jurnale de lecturǎ care să permită evidenţierea sinelui. Discuţiile nerestricţionate pot da senzaţia de libertate totală.

Tocmai acesta este rolul profesorului de literatura română: plecând de la gestul personajului să construiască pentru elev o situaţie pe care acesta o întâlneşte în realitatea din jurul său, iar prin analiza ei să-i ofere un sfat care să-l motiveze pe elev să acţioneze ca atare.

A oferi locul cuiva în călătoria şcoală – casă, într-un un mijloc de transport, a purta politicos o conversaţie cu o persoană de orice vârstă într-un parc sau într-o sală de teatru. În carte se găsesc toate acestea.

Pe de altă parte, în cărţi mă caut pe mine, îmi caut propria persoană, propriul eu. Îmi caut noi şi vechi prieteni, părinţii şi fraţii, bucuriile şi tristeţile, aventurile din timpul liber sau din camera mea, minutele petrecute în banca din sala de clasă sau pauzele din curtea şcolii. Îmi caut sentimentele, stările sufleteşti, emoţiile… Mă autoeduc pentru a fi eu însămi.

Ideea acestei cunoaşteri de sine am transmis-o elevului. Acesta are nevoie de un îndrumător care să-i arate calea spre carte, care să-i deschidă prima uşă a labirintului lecturii, pentru că pe restul să le deschidă singur. Acesta devine scopul întâlnirilor din cadrul cercurilor de lectură. Îndrumătorul nu trebuie să fie doar profesorul de română. Poate prelua acest rol un alt elev, un alt profesor, un invitat: scriitor, actor, fost elev etc.

Pătruns în acest labirint, elevul îşi va lăsa paşii conduşi de cartea însăşi, căci ea va deveni acel musafir poftit care se va aşeza pe scaun şi se va povesti: cu copilăria sa, cu familia sa, cu aventurile sale.

Lectura trebuie să devină o provocare.

„… Reîntoarcerea la textele care ne preced precum şi conexiunile provocate de textele intrate în orizontul lecturilor contemporane constituie Biblioteca, universul activ, cartea cărţilor, arhetipul construit din totalitatea cărţilor. Modelul e o carte: revenim la ea; tindem să o depăşim, iar transcenderea ei înregistrează actul permanentei înnoiri a lecturilor prin rememorarea celor anterioare. E un ceremonial….” (Ion Vlad, În labirintul lecturii)

Prof. Ana TIMIȘ






www.acris.ro ©Grigore Cotul. Toate drepturile rezervate.