Împuternicirea lui Adam

Se zice că Adam, când a fost dat afară din rai de Milostivul Dumnezeu, pentru că i-a nesocotit voia și i-a încălcat porunca, ședea la poarta raiului cu Eva, și plângeau amândoi cu zece rânduri de lacrimi privind și suspinând la bunătățile raiului. Şi, aducându-și aminte de fericirea în care au fost şi văzând nevoia în care au ajuns, plângeau şi mai şi, de părere de rău.

Dar Scaraoţchi, care îşi bagă coada peste tot, a făcut ce a făcut şi, apropiindu-se de Adam, i-a zis:

- Ce plângi măi, Adame?

- Cum să nu plâng, a zis Adam, că ia, aşa şi-aşa. Cum am fost şi cum am ajuns.

- Ei, de asta plângi, a zis Ucigă-l-toaca. Nu mai plânge, mă, că te fac eu fericit. Dar să ne înțelegem de la bun început: trebuie să-mi făgăduiești că-mi vei da mie pe toți urmașii tăi.

- Sunt învoit, a zis, la repezeală, nesocotitul de Adam.

- Deci te învoiești? a întrebat Diavolul bucuros, frecându-și mâinile.

- Mă învoiesc, a spus Adam din nou.

- Păi, atunci trebuie să-mi dai o împuternicire, să o am la mână, a mai zis Încornoratul. Că numai pe vorbe eu nu mă bazez.

- Ți-oi da şi împuternicire, a zis Adam, dar cam ce fel? Cum? Că eu nu am scris niciodată o împuternicire și nu o știu face. Învață-mă!

Tartarul n-a stat mult pe gânduri, a adus lut într-o mână, pe care l-a prefăcut într-un fel de cărămidă, și i-a zis lui Adam:

- Pune mâna aici, şi asta-mi va fi împuternicirea.

Adam și-a pus mâna, care s-a întipărit pe cărămidă, şi cu asta împuternicirea a fost făcută, iar Ucigă-l-crucea a pus cărămida în foc, a uscat-o bine și, astfel, s-a asigurat că are împuternicire.

Dar acum alt gând îl muncea pe Necuratul: Unde să-şi ascundă împuternicirea? S-a sucit, s-a gândit el în fel și chip şi, deodată, a înșfăcat cărămida, s-a dus tocmai la apa Iordanului şi, pe fundul apei, și-a ascuns el împuternicirea, gândind că de acolo nimeni nu i-o va lua. Dar nu s-a bucurat mult timp Michiduță de împuternicire, că Domnul Iisus Hristos, când s-a botezat în apa Iordanului, s-a nimerit să stea cu picioarele tocmai pe cărămida aceea, pe care a zdrobit-o. A nimicit-o.

Se zice că de atunci Dumnezeu ar fi pus la dreapta omului un înger, iar la stânga, un drac. Diavolul îndeamnă la rău, iar îngerul îndeamnă la bine. Omul stă şi alege, ascultând când de unul, când de altul. Când omul ascultă pe diavol, îngerul plânge, iar diavolul râde.

Poveste auzită în anul 1972, de la Luncan Varvara de 82 de ani, din Anieș.

Valer POP

Balaorul din zmeuriș

Precizez încă de la început că la Șanț se zice balaor, nu balaur.

Se spune că s-au dus într-o zi două surori, Safta și Lizabeta, cu o vară de-a lor, Leontina, să culeagă zmeură într-o săhelbe (zmeuriș), undeva prin Valea Cornii.

Se știa în tot Șanțul că Valea Cornii era un loc foarte șerpos, cunoscut ca fiind locul din sat cel mai populat cu șerpi, de asta mulți nu se încumetau să se ducă acolo după zmeură, ba și cei ce aveau terenuri de fân pe acolo, lucrau foarte prevăzători. Nu de multe ori, întorcând fânul, se nimerea să dai de un șarpe sau de o viperă, ba să mai iei și câte-un șarpe în brațe odată cu pologul. Nu mai vorbim de șopârle oarbe (șopârle de sticlă), că erau la tot pasul, de multe ori călcai pe ele.

Cum era o zi ploioasă, ele nu s-au prea temut, pentru că se credea, și se crede, că în zilele mai răcoroase, șerpii nu se prea arată, de asta s-au dus mai cu oarecare curaj.

Ca prin minune, au găsit zmeură multă, în puțină vreme. Cum tot culegeau ele, s-au pomenit pe un vârf de stâncă, iar dedesubtul stâncii, era un loc destul de drept, cu niște padeși de zmeură încărcați parcă mai tare ca în tot zmeurișul. Curgea ca strugurii zmeura din padeși, de stăteau aplecați de atâta greutate. „No, dacă mergem acolo, zice una, umplem imediat vidările (gălețile) și putem pleca acasă.”

Da' de unde? Când se uită mai bine în jos, numai ce văd un balaor mare dormind la soare, sforăind cu un șuierat de gândeai că te mânca și prin urechi. Cum dormea el cu gura căscată, i se vedea bine în gură limba cât o leafă de mestecat în jumere, când le topești, numai că ceva mai lată, dar despicată în două. Hrrrrrr și iiuuuuu, hrrrrrr și iiiuuuu, făcea balaorul când sforăia, culcat pe un gros (buștean) mare și lat, plin de jăbgi (mușchi), de parcă îi suferea să doarmă pe mușchii aceia ca pe un strujac. Avea și o coadă lungă, toată solzi, ce luceau la soare ca penele din coada cocoșului. Erau de un negru spre albăstrui. Din când în când, îi mai ieșeau, cum sforăia, niște scântei, dar nu mari, cam așa cum sar din focul aproape stins, când sufli asupra lui.

Vai, se gândesc ele, no, cum să facem să fugim fără să-l trezim, că, de ne ajunge aesta, ne mănâncă cu zmeură cu tot. Și așa, încet, încearcă să se îndepărteze, dar, când se cred mai scăpate, calcă una pe un gătej (vreasc) care trosnește tare, balaorul se trezește, le zărește, scoate pe gură o flacără așa ca dintr-o dobă de pârjolit porcii, de toți padeșii de zmeură se și usucă de la flăcări, iar zmeura cade uscată la pământ, și apoi o ia la fugă după ele.

Și fug, și fug, da' baloarul, după ele, nu se lăsa, pe cât era de mare, pe atât de tare fugea. În avantajul lor era numai cărarea, că ele puteau mai ușor să fugă, pe când balaorul se strecura mai greu, cărarea fiind mai îngustă pentru el. La un moment dat, la Leontina îi sare traista cu vidăra din spate în cărare, bineînțeles că acolo o și lăsă. Celelalte două nici măcar n-au apucat să-și ia trăistile când au văzut balaorul. Nici Leontina nu și-o mai lua de n-o apuca vremea cu traista în spate.

Fug mai departe, ajunge și balaorul la traistă, calcă pe ea, iar cum era zmeura vărsată pe jos, alunecă și cade sub cărare, într-o prăpastie plină de urzici și pâslet. A fost cel mai bun moment pentru ele să apuce a se îndepărta, atât cât balaorul să le piardă puțin din ochi. Până când iese namila din prăpastie, ele apucă să ajungă la un podeț, făcut peste un pârâiaș, și intră repede sub el. Cu inima cât un purece, așteptau să treacă balaorul. De cumva nu le simte și merge mai departe scapă, de nu, acolo le mănâncă pe toate trei, că erau numai niște băiete (copile). Ce plăteau ele pentru așa un monstru ce se spune că de întâlnea ceva oi coborâte de prin Muntele Cornii, sau pe locuri, toamna și primăvara, mânca de te speriai? Ce nu mânca și le ducea în bașcă, unde avea o vizuină într-o stâncă.

Ajunge balaorul pe podeț, dar nu le simte și fuge mai departe, nu le mai găsește, dar nici înapoi nu s-a mai întors. Nu vă spun ce spaimă le-a mâncat când a trecut balaorul peste podeț, ce zgomot a făcut, de nici dacă ar fi trecut un car încărcat cu lemne sau dacă ar fi căzut peste el un bgilan (buștean) nu se detuna și nu suna mai tare.

După ce cred ele că a trecut pericolul, ies de sub podeț și-și amintesc de casa lu' Focuța, unde se gândesc să se adăpostească până spre seară.

O iau din nou la fugă, ies din zmeuriș pe fâneață și se îndreaptă spre casa lu' Focuța. Numai că și balaorul era ajuns într-o margine, sub un fag, și le zărește. Aleargă înspre ele, dar și ele fug de mănâncă pământul și ajung imediat la casa lu' Focuța, intră în grabă, închid ușa după ele și trag rigălul (zăvorul). Dar Focuța, când le vede așa speriate, le întreabă: „No, ce ați fugit așa de tare, ați văzut balaorul?” A bănuit el că nu fără un motiv bine întemeiat au alergat așa.

Când ajunge la casă, balaorul se întoarce ca pușcat înapoi de frica crucilor din ferestre. Pe atunci, la Ziua Crucii, se făceau cruci din bețișoare sau din tulpini de busuioc și se puneau în ochiurile de la geamuri, pentru a feri casa de rele, de farmece, descântece, moroi, strigoi și de căpcâni.

Acele cruci se țineau permanent în geamuri, iar, din an în an, se schimbau cu altele. Așa au scăpat cele trei de balaor, după ce și-au revenit din spaimă, au povestit gazdei tot ce li s-a întâmplat. Au mai stat până spre seară în casa lu' Foca, apoi, când au crezut că s-a retras balaorul în vizuina din bașcă, s-au întors și ele acasă, fără galeți, fără trăisti, dar bucuroase că măcar au scăpat cu viață.

Prof. Dănilă FILIPOI

Baba huțulă din Bucovina
aduce laptele înapoi la vaca Ghenii

Se zice că demult, când se ținea Târgul Bulgiului, lelea Ghenia oploșește niște bucovineni, peste noapte, care au fost cu niște vaci la târg. Pe musafiri îi poftește în casă, le dă de mâncare, iar pe niște jițălari rămași nevânduți îi închide într-un șopru ce sta gol, că oile erau duse pe acea vreme la munte.

După ce termină de mâncat, adapă vițeii din șopru, apoi bucovinenii și gazdele ies în târnaț la o poveste. Cum a fost la târg, ce au văzut, cum e pe la Șant, cum e pe la ei, pare-se că nu erau de prea departe de noi, poate chiar de prin Cârlibav (Cârlibaba).

Dintr-una, într-alta, ajung și la povești despre animale și mai ales despre vaci, știindu-se că bucovinenii erau mari crescători de bovine și producători de lapte și brânzeturi, ceea ce-i face pe gazde să creadă că dețin și multe cunoștințe sau chiar secrete despre creșterea, dar și despre tratarea animalelor, ba și despre luatul laptelui, a smântânii etc. Știau și gazdele câteva lucruri de bază: de-i mușcată vaca de șarpe, să o speli pe uger cu piele de șarpe, de-i mușcată de nevicică (nevăstuică), să o speli cu piele de nevicică, să ții caier roșu în grajd să aibă cu ce se juca nevișcile ca să lase vacile și caii în pace. Se și zicea atunci când se punea caierul roșu în grajd: „Ori toarceți, ori vă duceți, aicea nu rămâneți”.

Printre altele, lelea Ghenia le spune și ce pățește cu vaca ei, cum Șofronia lu Calistru îi ia laptele, ba, câteodată, numai groștioru, de-i dă vaca laptele întreg, dar numai apă. Le mai spune că vaca Șofronii are mereu lapte mult și bun, iar, când e stearpă, Șofronia merge și descântă la o scară sau capră de tăiat lemne, și acestea îi slobod lapte, dar nu de la ele, ci de la vacile de la care lua laptele. Ba le mai spune lelea Ghenia că de lasă vaca slobodă, se duce ață la poarta Șofronii și se apucă de ras. (Se credea că vacile se duc și mugesc la poarta celui care le ia laptele).

Se zice că printre musafiri era și o babă de vreo 60 de ani, care, imediat ce-a auzit, a zis lasă că te ajut eu, de nu-ți mai ia asta laptele niciodată, dar du-te repede și încuie poarta și pregătește și o boticuță, să o ai la îndemână.

Și se ridică baba și se duce în mijlocul ocolului, se pune pe burtă, cu ochii privind drept în pământ, de parcă vedea ceva în jos, iar ca o jumătate de ceas numai o descântat. După ce termină de descântat, cere donița și se duce să mulgă vaca. Înainte de a mulge, zice în limba ei: „Dayte yoho dytyni, moloko dă-i la babă lapte!” Și mulge, și mulge, de umple donița, apoi își țâpă jacheta din spate și ia bota și dă-i, și dă-i și iară dă-i, da nu da în jachetă, că da în Șofronia, de o treceau pe respectiva toate durerile și junghiurile, de nu mai poate sta acasă și fuge la poarta Ghenii și vrea să intre, dar nu poate, că era închisă, după cum poruncise baba din Bucovina: „Închide poarta și ie o boticuță!” Când punea Șofronia mâna pe poartă și se întindea să o deschidă, lelea Ghenea îi dădea cu bota peste degete, dar Sofronia nu mai rezista, că huțula tot bătea jacheta, iar durerile le simțea ea. Până la urmă, se pune Șofronia în genunchi în fața porții și se roagă să-i deschidă, promițându-i, totodată, că nu-i va mai lua niciodată laptele.

În cele din urmă îi deschid poarta, o lasă să intre, încetează și baba de bătut jacheta, Șofronia își revine, durerile o lasă până la ultima, și promite din nou de față cu toți, gazde și oaspeți, că nu-i va mai lua niciodată laptele de la vaca asta, dar nici de la altele, pe care le va avea de amu încolo. Iar de atunci înainte, Ghenia n-a mai avut necazuri cu acea vacă și nici cu altele, cât timp a trăit Șofronia lu Calistu.

Culeasă de prof. Dănilă FILIPOI
de la Florea Olari (a Ghenii)

Măriuca lu’ Niculai a Coșnenii
și șarpele cu cap de cal

Se zice că avea Măriuca lu’ Niculai a Coșnenii de pe Poderei pe Iftinica lu’ Luca Faurul, femeie plătită, în casă la țesut. Într-o seară, Niculai a plecat de-acasă și au rămas numai copiii, Măriuca și Ieftinia. După ce s-a înserat au aprins lampa. Ieftinia țesea la lumina lămpii, copiii stăteau în pat, iar Măriuca făcea de cină. O terminat de făcut mâncarea și o pus ceaunul de coleșă. Când mesteca în ceaun mai bine, numai ce auzi, din casă, lespedea de piatră de dinaintea ușii sunând, așa cum s-ar fi prăvălit pe ea un lemn de trei cubici. Așteptă, dar în casă nu intră nimeni. Crezând că e Niculai, Măriuca strigă: „No, mă, Niculai, ce pozna ai zvârit la ușă?” De știut că Niculai era un om foarte tare în sat, ridica singur un lemn în car, chiar de era de trei cubici. Nu răspunde nimeni. Mai așteptă ce așteptă, apoi Măriuca deschise ușa. Când deschide, ce să vezi? Un șarpe mare, cu cap de cal, rânjea dinții înaintea ei. Asta, de spaimă, fuge la pat, își acoperă cu mâinile copiii și rămâne țeapănă acolo, ca moartă. Coleșa se arde în ceaun, în casă se face o școmârlă de numa’ și fum de-l puteai tăia cu cuțitul. Ieftinia, speriată și ea, se temea să iasă de după stative, să tragă ceaunul din roate. Copiii țiuiau de i-o auzit Niculai tocmai din Valea Cornii. Șarpele stătea pe lespedea de piatră, și razele de la ochii lui pătrundeau prin fumul de școmârlă ca două raze de foc, fix deasupra patului unde stătea femeia înțepenită peste copii.

Ieftinia își făcea cruce cu limba în gură și cu mâinile. Apare Niculai, își face și el cruce cu mâna de trei ori, apoi cu limba în gura și șarpele dispare și rămâne numai un fum negru în locul lui. Intră Niculai în casă, iese și Ieftinia de după stative, încearcă s-o trezească pe Măriuca, dar nu reușesc. A rămas fermecată. Cineva i-a făcut ceva și a trimis șarpele cu cap de cal la ea acasă.

Ce-i de făcut? Își aduc aminte de Șofronia lu’ Calistru de pe Baltă, care știa tot felul de descântece de întors farmecele, de luat laptele de la vaci și alte bozgoane. No, e de mers la Șofronia, dar cum era noapte, nu se vedea nimic. Caută un fănari, îl aprind și coboară pe coastă, direct în vale, nu pe Hăzbăoaia, ci la Cârțibav, unde apele fac cruce.

Vin pe uliță, pe lângă Someș, ajung la podul Someșului, ies în sat, apoi se duc pe Baltă. Ajung acasă la Șofronia, dar era atâta de înfricoșător, de te temeai a te apropia. O buhă cânta într-un pom, un mâț mieuna atâta de hâd, iar de după casă o ieșit un capău mare, negru.

O strigă, iese baba afară, îi spun necazul și o roagă să vină să-i ajute. „Vin mintenaș, da’ stați să-mi iau opincile în picioare. Avea niște opinci de ierhă, tăte crepate. Le ia în picioare, își ia o botă, o trăistuță și pleacă toți trei spre Poderei. Când ajung în Gura Cârțibavului, lu’ Niculai îi trebuia să intre pe la Avrum, să bea un pahar de jinars. „No, lasă jinarsu’, că-i culcat, amu, Avrum! Cine se scoală la miezu’ nopții să-ți deie ție jinars? zise Ieftinia . Nu, că el nu mere până nu bea un pahar de jinars. Bate la ușă, intră Niculai la Avrum, iar Șofronia lu’ Calistru și Ieftinia rămân în drum să-l aștepte.

Se face miezul nopții și numa’ ce văd că apar în Gura Cârțibavului trei capăi. Unul din sus, unul din jos, iar unul de pe Cârțibav. Nu se mușcă, numa’ se miroase și apoi își văd fiecare de drumul lui.

Iese Niculai din casă și pleacă mai departe. Ajung la podul Someșului, merg pe lângă apă, ajung în fața luncii lu’ Luca Căilean, se urcă întâi Ieftinia să treacă pârleazul și, când să puie piciorul, gata să calce pe un mâț mare, negru, culcat în cărare. „Tuluoaie, ce să mă fac?” întrebă Ieftinia, spărietă. „Nu te teme!, zice Șofronia, că nu-ți face nimic” și continuă: „Vai săracul, piț, piț, pițucu’...” și dă a-l mădări. „No, dă-ți-l în posnă pițuc, că io mă tem de el!” îi răspunde. Până la urmă trec toți trei pârleazul, urcă pe coastă, pe strâmtură și, când să treacă alt pârleaz, pe Poderei, iară mâțu’ cela mare, culcat în cărare. Aceeași poveste cu mâțul, ca și jos, până se văd trecuți de el și ajung în casă.

Când au intrat pe ușă, Măriuca lu’ Niculai și-a și revenit. Cum?! Șofronia și-a făcut lucrarea pe drum cu capăii, cu mâțul, iar, când a ajuns la casa lui Niculai, și-a terminat lucrarea, iar femeia s-a ridicat.

Culeasă de prof. Dănilă FILIPOI
de la Octavia MEZEI (Uța lui MEZEI)