PROZĂ

Flag Counter

Clipa deloc așteptată

În jur e liniște, o liniște de mormânt, înfricoșătoare dacă se gândește unde se află și la ce se poate întâmpla, locurile de acest fel nu sunt căutate, ele există pur și simplu și, la nevoie, sunt ocupate, cum nici întâmplările care urmează nu sunt de dorit, că ele se vor desfășura stârnind durere și moarte e clar ca lumina zilei ce stă să vină, acum e încă întuneric, un întuneric muribund, ce-i permite, totuși, să deslușească lucrurile din preajmă. Dacă și-ar înălța capul, ar distinge, în dreapta, coroanele câtorva arbori care par desenate de o mână nesigură, lipsită de abilități artistice, în stânga, doar buza de pământ ce acoperă cea mai mare parte a cerului văduvit de stele, pregătit să îmbrace în scurt timp haina alburie a dimineții, o buză de pământ ocrotitoare, ce-l ascunde și-l ferește de privirile dușmănoase și de intențiile ostile, dar nu-și înalță capul, rămâne ascuns, așteptând cu încordare clipa vieții sau a morții, o încordare ce-i încremenește mâinile și picioarele, ce-i pietrifică obrajii, fruntea și bărbia, cu ochii cercetează și caută posibile vedenii, căci mai mereu momentul fatal ce va veni este precedat de apariția neașteptată a unor arătări ciudate, care îți îngheață inima de spaimă, cel puțin lui i s-a mai întâmplat, a mai trăit momente ca acestea, când frica îi aducea în jur năluci înspăimântătoare. După o noapte de stat culcat cu spatele lipit de peretele lutos și rece, simte cum frigul îl străpunge ca o sabie lungă și ascuțită, la început îi taie genunchii și îi înțeapă degetele de la picioare și de la mâini, pe rând, apoi, pe toate deodată, ca în cele din urmă să-i despice fiecare părticică a trupului, o fi frigul de afară sau frigul dinăuntru, cel mai ascuțit și mai tăios, cel mai aprig, frigul morții.

Încremenite sunt toate, nimic nu mișcă în apropiere, dacă ceva pare a fi în mișcare e din pricina luminii subțiri ce îmbrățișează cu insuficientă hotărâre cuprinsul, dezvelind încet-încet lucrurile, dar se înșală, rămas în nemișcare este numai el, dovadă gângania care încă nu și-a găsit adăpost, ori și-a găsit, însă răscolirea pământului a scos-o la suprafață, și, dacă tot a fost adusă din nou la viață, atunci se mișcă, trece peste o piatră și urcă pe piciorul lui, efortul nu-i este prea mare, are picioare multe și agere, zdravene și destule pentru urcuș, urcă și urcă până ajunge pe grumazul său, ar îndepărta-o, dar mâna nu-i răspunde la comenzi, e înțepenită, de frig, de încordare, de frică, așa că insecta, ocolindu-i urechea, înaintează și se oprește pe frunte, loc în care drumul i s-a sfârșit, își deschide aripile și se avântă în zbor, însă din cauza amorțelii și a frigului nu se poate înălța, se lovește de peretele de pământ și cade pe spate în noroiul înghețat, o lasă, cu indiferență, să se zbată, să dea din picioare neajutorată, dacă va trăi, de el e vorba, drept mulțumire, o va elibera din neputință.

Clipa deloc așteptată se apropie, sunt semne clare, iată unul dintre ele, se-arată zorile, nu mai e mult și se vor auzi comenzile, scurte, hotărâte și stimulatoare, vor fi date și aici, și acolo, acolo se găsește celălalt, așteaptă și el, la fel de încordat, de temător și de înfrigurat, știe, ca și el, cât de aproape se află de moarte, între ei se întinde pământul ușor vălurit, îmbrăcat în iarbă ofilită și în ciulini uscați, nu se vede nici măcar o tufă după care să te ascunzi, de parcă ar avea vreun rost să faci asta, ici-colo se zărește câte o piatră mai răsărită în spatele căreia te poți culca pe burtă, cu speranța că-ți va oferi suficientă protecție, slabe pietre, slabe speranțe, distanța ce-i separă nu-i mai mare de patru sute, cinci sute de metri, nu e mult, dar îndeajuns să mori nu o dată, ci de nenumărate ori dacă ai avea mai multe vieți, însă ei au numai una, unul o va păstra, altul o va pierde, cum se spune, linia dintre viață și moarte e subțire ca un fir de ață, se poate rupe oricând, cauzele sunt multiple, în situația lor cauza e un simplu foc de armă, așteaptă și celălalt stând tot așa, culcat cu spatele la perete, echipat și dotat cu cele de trebuință, cu casca pe cap și cu arma în mână, încărcată și asigurată, pregătit să zvâcnească atunci când ordinul va fi dat, să alerge de bezmetic spre el, să se oprească în răstimpuri, să se lase într-un genunchi ori să se culce la pământ și să urmărească prin cătarea puștii apariția dușmanului, adică a lui, fiecare este dușmanul celuilalt, sunt inamici deși nu se cunosc, nu s-au văzut și nu s-au întâlnit niciodată, e posibil ca doi oameni care nu se cunosc să se dușmănească de moarte, iată că e posibil, știu doar atât, ca să trăiască, trebuie ca adversarul să moară, pentru asta au fost aduși aici. De această dată, cel de dincolo de ciulini are el misiunea de a ieși din tranșee și de a înainta în pas alergător sau în fugă, după cât îl țin puterile, spre cel de dincoace, atent să nu fie luat în cuiul cătării și răpus de glonț, el e în apărare, trebuie doar să-l aștepte, însă nu-l poate aștepta până când va sări asupra lui spre a-l străpunge cu baioneta, e obligat să-l oprească din timp, să-l oprească pentru totdeauna, salvându-și astfel viața, terenul, după cum se înfățișează, este de partea sa, atacatorul are puține avantaje, niciun obstacol nu-l ferește de glonț, decât nepriceperea sau frica apărătorului, apărătorul nepriceput nu este, dar fricos da, nu atât de fricos, încât să nu-și mai dorească a trăi, așa că prima șansă îi aparține.

Nu peste mult timp, pe deasupra vor șuiera gloanțele, atacatorul se ridică nu fără efort și, aplecându-se înainte, pentru a nu-și deconspira poziția, își freacă mâinile și, cu ele, genunchii, pulpele și coapsele picioarelor, își rotește brațele, își ciupește obrajii, bărbia și fruntea, își freacă ochii, își scutură gleznele, sare în sus atât cât îi permite înălțimea parapetului, trupul s-a înviorat și s-a încălzit cât de cât, apărătorul își revine și el din amorțeală, frigul parcă se retrage, frica mai persistă, de frică nu scapi ușor când viața îți este pusă în pericol, poate spune că este pregătit pentru una din două, să trăiască sau să moară. Iată, a venit clipa să afle ce-i rezervă destinul.

Foc. Comenzile de atac și de apărare au fost date. Nu-l vede, dar știe că adversarul a zvâcnit din tranșee și se îndreaptă în fugă spre el, încă nu-i vremea să se ițească de după buza tranșeei, s-ar expune inutil, și-ar dezvălui locul, că va fi nimerit e mai mult sau mai puțin probabil, depinde de curajul și de instruirea celuilalt, încă mai așteaptă, de o parte și de alta se aude șuieratul gloanțelor, însă, niciun icnet sau țipăt de durere ori de moarte, el nu s-a arătat, mai rămâne în așteptare, în imediata lui apropiere se aude o bufnitură, e sigur că unul dintre camarazi a căzut la datorie, gata, fie ce-o fi, ce ți-e scris, în frunte ți-e pus, de soartă nu poți scăpa, își înalță capul preț de câteva secunde ca să-l identifice pe atacatorul de pe direcția lui, îl vede alergând și simte o strângere de inimă când își dă seama că și el a fost identificat, se retrage fulgerător la adăpost, reacția avută nu-i o soluție, calculând cam pe unde ar putea fi dușmanul, își pregătește arma, se ridică din tranșee, descoperindu-și jumătatea de sus a corpului, având arma la umăr, ochește, dar nu apucă să tragă piedica și să apese pe trăgaci, căci un glonț îi țiuie pe la urechea dreaptă, se ascunde grabnic, era cât pe ce să fie nimerit chiar în cap, a scăpat ca prin urechile acului, de-acum șansele îi sunt tot mai mici, trăgătorul îi cunoaște poziția și va fi din ce în ce mai aproape, cu cât va înainta mai mult, cu atât va fi mai sigur de reușită, apărătorul nu poate amâna multă vreme, e obligat să-și apere poziția și viața, se ridică brusc, însă nu apucă să facă și alte mișcări, căci un glonț îi străpunge pieptul, în apropierea umărului drept, cade pe fundul tranșeei cu fața la pământ, de-acum, gata, s-a terminat, dar puterile nu l-au părăsit cu totul, cu chiu cu vai se ridică, se forțează să se înalțe deasupra biutei de pământ, reușește, în cele din urmă, și, într-o fracțiune de secundă, îl zărește pe inamic în poziția de tragere în picioare, cu arma la ochi și îndreptată spre el, apoi cade împușcat în cap. Lângă trupul lui inert, gângania se zbate încă neputincioasă, nu are cine să o repună pe picioare.

E mort, nu are cum să vadă ce se mai petrece pe câmpul de luptă, dacă, printr-un miracol, ar vedea, s-ar minuna, inamicul s-a apropiat de tranșee, dar nici unul dintre cei plecați la atac nu a sărit cu baioneta asupra apărătorilor rămași în viață, dacă o mai fi vreunul viu, toți s-au oprit, în mod bizar, la câțiva pași de șanțul de tragere, și-au șters sudorile de pe față cu mâneca sau cu dosul palmei, au lăsat armele pe pământ și au rămas în așteptare. Când comandantul care a strigat foc a ajuns în dreptul atacantului, i-a dat ordin să-l ridice pe mort în picioare, ceea ce s-a și întâmplat, bravo, i-a spus acestuia, nu mortului, ci atacantului, ai două găuri, una în piept și una în cap, nu atacantul le are, ci mortul, adică ținta din poligon.


Leon-Iosif GRAPINI



Onisîm's stories

Codul numeric personal

Multă lume întreabă unde poate fi găsit Onisîm. Locuiește în prima comună, pă dreapta, cum intri în Ardeal, lîngă cășile lui Petrea Puțucă, ăl de are ficior senator ce-o ține pe una din Segarcea, cu care să tot bate împreună, că el îi pesedist și ea blondă natur.

No, acolo, lîngă dispensari, o clădire căruntă, de stă culcată pe-o parte, ca bolnavii, întrebi în stația de autobuji. Minten te luminează oareșcine-i pă așteptare, la cursa păntru Húbușa, unde-i gară.

O fo și acilea, în Ciubăncuța, intenție de vino iear în gara noast’ă mică: or adus locomotivă pă cărbune, tri vagoane epeșe din primul război, dar dupe alegeri nu s-o mai gîndit nime că trăbă păntru țug și niște scîrbe de șine.

*

Onisîm al meu folosește un idiolect din congruența județelor Cluj cu Sălajul, facem referire la un prescriptivism lingvistic de calitate, cu alterarea triftongilor onomatopeici, el fiind, într-o aproximativă junețe, curvariu, beutor ca sugativa, tromfalău muieratic, degrabă cheltuitoriu din banii altora, la făgădău, puturos în umbra clăii, fugitor pă lîngă melcul și băsnaș ce nu s-o pomenit.

Tăte aste, pînă nu i-o oprit Filegoria caii la marjina porumbiștii. De atunci, Onisîm îi o țîră mai sus de piticul Mociar din Adîncata Felii, disțiplinat și țăpănuș la vederea ei, ca straja meșterul la trecirea lui Franț Joska prin Jucu, cătă Cluji. O mîndreață de bărbat, cu grumaz de divol bine hrănit, dar în față fimeii Filegoria, numa ce-i auzi corajul durigălindu-să, în Rîpa Țaboșului, lîngă morminții cînelor de bătrîneță.

Cu jenerația lui o să piară tăt ce-o avut clasa muncitoare mai bun: țăranul român.


Onisîm autobiografic

Prin prezenta autobiografie a mea, supsemnatul Onisîm Dudaș a Nialcoșului depun urmetorul Civiu, pentru a ocupa funcția postului de bocter nocturn la Fabrica de Bunboane Specialităț ciocolate „Evropa”, ‘nainte vreme fabrica „Octombre Roșu spețialnîi konfetî”, pînă în 1958, cînd s-or cam cărat de la noi. Ajunsasără să și esporte bumboane jumelate, și cu încărcător de 30 de praline de 7,62 milimetăre. În vremea interbelitică o fo’ „Salon Czukorka es Edeség”, diabet de ocupație.

Sunt o garanție, căci nu iubesc dulciurile, num place să sug, mie dacă îmi dai o felea de horincă sara, îți păzesc cu mînurile goale Guvernu, cu toate că ar fi păcat.

Mama mea o fo’ femeie. Cumsecade draga de ea, harnică, discretă comportamental, ca să mă esprim ca atare, în schimb tata o fo un curvari escepțional, o ajuns și folclor, fincăci era frumos derbedeu’, o frumușată de futalău agricol pedestru, de aia îi ziceau Nialcoș. Zice-se că avé un dărab de libidău ce nu sa egzistat, dar poate fi un facke news, nu băgăm mînurile în foc!

Am făcut 8 clăși, restu’, pînă la a dousprezecea, încă 4, deci, le-o făcut altă echipă de zidari.

M-am însurat c-o defecțiune tehnică, Filigoria Năpraznic Ustupuș, rezultată dintr-o zgîrcenie pă zgîrci: socru-mio, Visarion Ustupuș, alcolist profesionist mi-o mărturisit înt’on moment greu al egzistenții, tri zile n-o avut voie să bé, operat find cu maiu, că și-o beut banii de gume și i-a pus la una mai neflendurită, on petec cald! Cînd s-or năpustit băieții, ala mai voinic, numa’ ce o pus umerii și odată o zburat peticu’ și o început Filegoria mea dezvoltarea!

Am făcut armata la trupele terestre de parașutiști. Pe parașuta mé o chemat-o Ambrosia Metodă, faină și pricepută, mi-o dat clipe de satisfacție. De asemenea, mi-o dat și insecte. Nu o fost mare problemă, căci fiind la parașutiști, insectele or zburat. La alții nu o decolat, ba mai mult s-o îngropat la sol. Chinu’ di pe lume să scoți inamicu’ din dispozitiv, cu petroleum, apoi dai cu aparatu’ de barberit, contra, tulaoaie, prinprejur la frigăruie!

La armată noi am avut un caporal prost ca on fier de călcat. În ajun de liberare i-am pus pătura în cap și i-am tras o bătută someșană, numa’ la coste, că dacă dădeai la cap, suna ca clopotu’, de gol ce era plin.

Doo zile o vorovit numa’ cu consoane! Am crezut că așé rămîne, da’ n-o rămas. L-am văzut în parlament: îi vinise graiul, dădea și din mînuri.

Politică nu fac, io așe știu de la părinți: nu faci politică în drum, meri în tufă, unde-i frunza mare și țapână.

Persona care vroia și ea postul de boctăr s-o retras pă motive de boală deodată, o făcut on covid sub ochiu’ stîng, așé ni, cît on ce-o fost avută ministru toderaș pă bucuța feții.

Am doi copii mari în Italia. Acasă nu mai am decît porcu-n cătreț și pă Filegoria. Drept care înaintez autobiografia. Referințe luaț de la primaru’ Galambos Tiberiu. Îi on pic bîlbîit de limbă maghiară, da’ nime’ nu-i bagă vină păntru asta.


Cornel UDREA



Moștenire cu bucluc

În noaptea de ajun, pe 24 decembrie, anul trecut, lelea Ana împlinea venerabila vârstă de 97 de ani. În acte, figura născută în 2 ianuarie 1925, dar mamă-sa îi povestise cum au apucat-o durerile facerii chiar pe vremea colindatului și cum, în timp ce o năștea pe ea, pe Ana, Anisâia, bătrâna moașă a satului, care o ajuta la naștere, după ce trase vreo câteva înghițituri dintr-o fele de jinars, fiert cu țucăr și secărea, colinda cât o țineau mandulele, de răsuna casa, cu vocea ei groasă și răgușită, o colindă despre călătoria lui Iosif cu Sfânta Maria spre Viflaim. Nu cânta fain, ci numa’ tare…

La Sfat, au înregistrat-o doar după Anul Nou, că până atunci nu găsise tatăl ei pe nimeni acolo. Erau sărbători și, în plus, erau alte vremuri… Degeaba le spusese tatăl că Ana s-a născut în ajunul Crăciunului, registrul de nașteri era ajuns prin data de 2 ianuarie și… pace! Uite-așa, în acte, lelea Ana era cu un strop mai tânără ca-n realitate.

Ana era prima dintre surori și a doua născută în familie, după fratele mai mare, badea Sabin, sau simplu, Badea, cum îl numeau cei trei frați mai mici și surorile sale, patru la număr, cu tot cu ea.

Lelea Ana n-a trăit vremuri ușoare. Provenind dintr-o familie cu mulți copii și fiind cea mai mare dintre fete, tatăl ei a „dat-o de suflet” la un nănaș de-al lui, care nu avea copii, nașu’ Petrea, bogău cu fală. „C-apo’, dacă s-a purta bine și ne-a slujî cu respect, ei i-om lăsa tătă averea, mă, Grigore, că doară n-om duce-o cu noi, pe lumea ailaltă! Vezi tu că Mărioara me’ îi mai betegoasă de feliu’ ei și nu poate face mai nimica, mă, Grigore. Ș-om face și acte în tătă regula, când a veni vremea!” Așa i-a promis nănașu’ Petrea tatălui Anei, iar a doua zi Ana s-a mutat la ei.

„Îs gazde mari, moșie multă, mărhăi cu duiumul, o părece de boi, vaci, oi, porci, mult fân de făcut, mălăiști și năpării de căpăluit!”, se lăuda badea Grigore la tot omul care avea chef să-l asculte, duminica, după ce ieșea de la biserică. „Îi trudită, biata de ea, îi ea harnică, da’ îi e greu tare!”, o compătimeau mama și surorile mai tinere.

Era, într-adevăr, mult de lucru tot timpul, la câmp, de primăvara până toamna târziu, din noapte în noapte. Iarna, își punea stative, torcea și țesea. Se purta bine cu nănașii, și ei o îndrăgiseră pe Ana, era ca fata lor. Îi era greu, dar prindea puteri când se gândea că toată averea asta va fi a ei într-o bună zi.

Apoi a venit războiul, Grigore, tatăl Anei, nănașu’ Petrea, Badea, fratele ei mai mare, precum și mulți alți bărbați în putere din sat au plecat pe front. Acasă au rămas numai moșnegii, femeile și copiii. Au urmat vremuri grele, necaz, foamete, apoi au venit rușii… Ăștia erau tare flămânzi și cam în treaba lor. Au tăiat bărbânța cu lapte de oi cu fierăstrăul și au împrăștiat tot laptele prin tinda casei, când au început a prinde găinile din curte, nănașa Mărioara s-a rugat de ei: „Faceți bine și lăsați-mi puicuțele, că vă dau cocoșăii!”. Unul dintre soldați i-a tras un pat de pușcă peste spate și, cum era ea și cam fragilă, i-a rupt spinarea, de nu s-a mai putut mișca, de la asta, nu după multă vreme, i s-a tras și moartea.

Dar toate trec, cu bune, cu rele… A trecut și războiul, și au început a se întoarce ostașii de pe front. Au venit și Grigore cu Badea, dar nănașu’ Petrea nu s-a mai întors, a fost împușcat într-un picior pe undeva pe la Cotul Donului. Rana s-a infectat și nu a mai ajuns acasă niciodată… Mulți ani mai târziu, numele lui a fost consemnat la loc de cinste, pe Crucea Eroilor Neamului, în curtea bisericii din localitate, alături de alți eroi ai satului.

Nănașu’ Petrea, mort pe front, nănașa Mărioara, moartă și ea, acte nu erau făcute, așa că neamurile lor au scos-o pe Ana din casă. Abia a putut să-și ia lada de zestre cu tot ce și-a țesut ierni la rând.

Pe-acasă, guri multe de hrănit, vremuri grele… ca după război, moșie puținică, animale… nu prea, că le-au păpat rușii, doar o văcuță a scăpat, că fusese dusă în munte, dar nu prea era cu ce să îngroși laptele. Mama Anei drămuia cu grijă făina de mălai ce-o mai aveau și, tot a doua seară, făcea câte un boț de coleșâță.

Ba, vine alt necaz, pe Badea îl lovește pofta de însurătoare, mai aduce în casă încă o gură de hrănit, își ia de nevastă o „poneagră slăbănoagă și bună de gură”, o Floricuță, de-i merse vestea, în vremea războiului, că „au călcat-o tăte cătanile rusăști”. Mai era și sărăntoacă, pe deasupra. Dar n-ai avut ce face cu Badea, că i s-a cășunat pe Floricuța, și gata. Când a cunoscut-o Badea, Florica era beteagă rău, vărsa într-una, apoi, după ce a adus-o acasă, și-a revenit bine, ba chiar a început să se îngrașe, și s-a tot îngrășat până ce, după câteva luni, i-a născut lui Badea o fetiță mare, de patru kile și ceva, frumoasă și sănătoasă, chit că a fost născută, rogu-te, la șapte luni. Lumea grăia vrute și nevrute, unii făceau tot felul de calcule, dar nu te poți lua după toate bârfele. Florica s-a jurat că fetița-i a lu’ Badea, și asta a fost de-ajuns pentru el. I-au pus nume Sabina, după Badea, și se minunau toți cum, din doi negricioși ca Badea și Florica, cu ochi căprui, ba ai Badei erau aproape negri, a ieșit o mândrețe de fetiță blondă cu ochii albaștri.

De Paște, au venit feciori la fete, iar Anei i-ar fi fost drag un… Victor, pe care l-a condus până la portiță, când a plecat, și și-au dat întâlnire a doua zi la fântâna cu borcut, peste puntea ce traversa Someșul. Ana n-a mai ajuns la întâlnire.

A doua zi de Paște, după ce a venit de la biserică, badea Grigore i-a spus: „Anuță, am grăit cu Savir, ăsta de-i contingent cu mine, ș-am fost laolaltă pe front, te-ar vrea de noră la Mănăilă, feciorul lui cel mare. O grăit și cu Mănăilă, și i-ai trebui de nevastă, n-are nimic împotrivă! Îs din neam bun, de gazde, și tu știi că după nănașu’ Petrea, Dumnezeu să-l ierte, nu ne-am ales cu nimica, așa că, după Paște, te duci de noră la Savir”.

Degeaba s-a dăulit Ana cum că Mănăilă a mai fost însurat, că tot satul a râs de el când i-a fugit feldrihanca acasă și n-a stat cu el nici baremi două luni - „că-i un molojân ca o umbră albă, de-l țin belțile” - n-a avut niciun rost, iar când i s-a părut lui badea Grigore că Ana zice prea multe rele despre viitorul lui ginere, s-a uitat, încruntat, fix deasupra ușii, la biciul agățat într-un cui, și, brusc, Ana a tăcut din gură.

Așa i-a fost Anei măritișul cu Mănăilă a lui Savir. Nu a dus o viață rea aici. Socrii și Mănăilă, Dumnezeu să-i odihnească în pace, s-au purtat bine cu ea, le-a fost dragă. Nu le-a putut face nepoți, că doar nu degeaba a plecat feldrihanca de la Mănăilă al ei, dar a avut tot ce i-a trebuit și i-a rămas lumea de moșie și de avere de la ei, ba chiar și o pensie bună după bărbat, că a fost servician, a lucrat la mină, nu în subteran, că nu era el în stare de așa ceva, ci la suprafață, le împărțea minerilor fănarele, când intrau în schimb.

Ana și Mănăilă au trăit laolaltă patruzeci de ani.

Pe la șaizeci de ani a rămas văduvă. Știind ce pățise ea cu nănașu’ Petrea, s-a hotărât, neavând copii, să se dea, cu acte în regulă, în grija fraților și surorilor ei, să capete fiecare câte o părticică din averea sa.

La vremea aia, încă trăiau cei patru frați și cele trei surori. Toți au fost foarte împăcați să o moștenească pe biata Ana - „că mult n-a mai duce-o, că a avut o viață grea, iar acum s-or îngriji ei de ea, iar Ana să nu aibă nimic de făcut, că ș-așa e cam slăbănoagă și beteagă”.

Anii au trecut și s-au tot împuținat dintre moștenitori, părăsind pe rând, dar și pe sărite, această lume și plecând în una mai bună. Primul, a murit Badea. Gurile rele zic că l-a ajutat un pic și Floricuța, că nu era răcit bine badea Sabin, când ea s-a și dat cu un Mihăilă, văduv, mai bătrân cu douăzeci de ani decât ea, dar bărbat vânjos. Nu s-a măritat cu el, pentru că ar fi pierdut pensia de urmaș după Sabin. Alte averi și moșii n-au fost de unde să-i rămână, fiindcă, de la o vreme, Badea a dat de gustul jinarsului și a prins a vinde una, alta de prin bătătură. „Că nu-l mai satură, odată, necuratu’, nici măcar Posturile Sfinte nu vre’ a le mai ține”, se plângea, pe bună dreptate, Florica.

Nici Mihăilă nu era prea înstărit, dar nu era bețiv, avea casă mare, frumoasă, și câteva hectare de pădure. Chiar s-a gândit Floricuța că, de-a veni vremea și n-a fi prea bine cu el, îl va lua de bărbat, cu acte, să-i rămână ei casa și pădurea. Dar n-a mai apucat, că Mihăilă a pierit brusc, l-a lăsat inima.

Degeaba s-a dus Florica la primar, să facă bine să o cunune cu Mihăilă, că nu știe lumea că-i mort, că încă nu-i îngropat… n-a vrut primarul. „Păi, dacă n-ai avut vreme să te cununi cu el cât a fost viu, eu n-am ce-ți face, lele Florică! Acum e cam târziu.”

Copiii lui Mihăilă, cu prima nevastă, aia cu acte, au scos-o din casă și gata.

De mila ei, Ana a vrut s-o bage între moștenitori, în locul fratelui ei, dar ceilalți n-au picat de acord. „Ce i-o trebuit să se dea cu Mihăilă?! Să-l moștenească pe el? Și nici fata, Sabina, n-o fost a lu’ Badea! Tăt satu’ o grăit că fata o fi fost de-a lu’ vreo cătană!”, ziceau ei.

Sabina era mutată la oraș.

Florica n-a mai dus-o nici ea mult.

Acum, Anei îi mai trăiau doar două dintre surori și un frate, ceilalți dintre potențialii moștenitori erau mutați la cele veșnice.

Trecuseră și Anul Nou, și Boboteaza, iar lelea Ana se simțea din ce în ce mai slabă. Fusese internată la spital, prin decembrie, o lăsaseră acasă cu doar trei zile înainte de Crăciun. Inima… O luase un urât și-o jale când s-a văzut singură în spital, noroc cu nepoata ei Sabina care, locuind, acum, la oraș, o vizitase des. „Măcar să mor la casa mea, nu printre străini!”, se gândi ea, sorbind o lingură de supă dulce.

Lelea Ana se stinse în ultima zi din ianuarie, în somn, liniștită. Au înmormântat-o, trei zile mai târziu, în cimitirul satului, la locul de veci pe care, precaută, îl pregătise cu ani în urmă, lângă Mănăilă al ei.

În prima duminică de după înmormântare, moștenitorii s-au întâlnit să discute, să-și împartă averea rămasă de la Ana. Au discutat, s-au sfădit, s-au luat în coarne, ba era cât pe ce să se și bată singurul frate rămas în viață cu unul dintre cumnați. Surorile au lăcrimat câte-un pic, cum se cădea, de supărate după Ana, și, până la urmă, au reușit să se înțeleagă, urmând ca marțea următoare să meargă la oraș, la notar. Mai existau, evident, umbre de nemulțumiri, dar cum averea Anei era mare, le-a rămas tuturor moșie multă, pădure… Era bine!

Marți, la ora 9, au dat năvală cu toții în biroul notarial să-și revendice moștenirea, după cum stabiliseră. Notarul i-a întâmpinat oarecum mirat: „Cum, nu știți?! Pe lelea Ana a adus-o, în decembrie, anul trecut, o nepoată, o doamnă frumoasă, blondă, Sabina, dacă nu mă-nșel, și a semnat alte acte. Pe nou. I-a lăsat ei toată averea”.


Adela COTUL



Țăranul asimptomatic

Ia stai dumneata colea pe scaun, să schimbăm o vorbă, trage-l mai aproape de pat, să te aud și să te văd mai bine, că la etatea avută m-au lăsat toate, gura ce mă mai ține, mulți zic că am o gură cât o șură, apoi dacă mi-a dat-o mama, mi-a dat-o ca să mă folosesc de ea, spun și eu una, alta, ca tot omul, în sat îmi zice lumea De-a lui Guruță, că așa îl ocăra pe tata, nu din pricină că avea gura largă, îi plăcea să-și facă gura pâlnie, înțelegi dumneata, adică mai trăgea la măsea, bag de seamă că tot cu boala asta te-au adus în spital, și nu te doare nimic, cum nu mă doare nici pe mine, amu nu te vei supăra că am întrebat-o pe domnuca asta ce ne aduce leacurile cine ești și ce hram porți, a zis că ești polițist, faină meserie și bănoasă, din câte știu, așa și trebuie, cu atâția nebuni în ziua de azi, greu-i în haina statului, nu vezi că-și dau în cap la drumul mare, nu mai au lege, dacă au, nu se țin de ea, cineva trebuie să-i pună la punct, mai greu vă este amu, cu tărășenia asta, tu să fii sănătos și să te ții de slujbă, să te ții și de capul nelegiuiților, eu alta am vrut să-ți spun, sunt singur, nu am pe nimeni, copii nu mi-a dat Cel de Sus, baba, odihnească-se-n pace, s-a dus dincolo înaintea mea, cum sunt trecut de optzeci, nu mă descurc cu toate celea, domnul primar din sat, Dumnezeu să-l ție, bun om, îmi trimite primăvara lemne de foc și niște băietani să le taie, să le crape și să le așeze pe poarta șurii, acolo se uscă mai lesne, că dă soarele pe ele mai toată ziua, încolo mă descurc eu cu celelalte, mai cumpăr de la boldă câte ceva, o țâră de pensie am, Doamne-ți mulțam, multe nu-mi trebuie, că nu-s fandosit, m-am învățat cu greutățile și cu lipsurile de mic, pe mine brânza și slănina m-au ținut în putere, astea-s sănătoase, nu drăcoveniile ce se pun azi în blid, îmi cumpăr un caș ori două și am brânză tot anul, ehei, când eram eu baci la oi, ce brânză făceam, se bătea lumea pe ea, bună-i și acum, în viață te înveți cu de toate, un vecin îmi vinde câte-o dărabă de slănină, când mi se gată, îmi aduce alta, are de unde, taie trei, patru porci pe an, de te sâcâi și te bat la cap, îmi astup gura, iartă că mă jeluiesc dumitale, nu prea am cui, domnul doctor pare că are limba cusută de cerul gurii, domnuca s-ar arăta a fi bună de gură, dar pesemne îi este târșală ori rușine să se întindă cu mine la vorbă, cu legătoarea pe obraz mai că nu-ți vine să-ți dezlegi limba, dacă zici că nu te zăhăiesc prea tare cu spusele mele, atunci mă bucur că am cui mă destăinui, însă m-am luat cu altele, voiam să-ți spun cu totul altceva, eu, când am auzit întâiași dată de starea de urgență, mi-am făcut cruce, Doamne păzește-ne de război, că am prins războiul, eram intrat la școală când a început, satul a prins nenorocirile războiului de două ori, când a trecut frontul spre răsărit și când s-a întors dinspre răsărit înapoi, îmi aduc aminte cum într-una din zile a intrat pe ușă o huidumă de femeie, cu rubașcă și nădragi de ostaș, cu arma la spate, cu păr bălai și înfocată la chip, mă, s-a răstit ea la mine, tu de ce nu ești mai mare, am tăcut chitic, m-am înspăimântat peste măsură, mă găseam singur acasă, tata era dus pe front, iar mama, la o cumnată să împrumute o cupă de mălai, greu se găsea fărină pe-atunci, și dacă aș fi cutezat, ce să-i fi zis, caut bărbat, s-a întors iar cu vorba către mine, apoi și-a văzut de drum, n-am priceput, după cum m-a lămurit mama era rusoaică, însă știa graiul nostru, ce-a vrut să spună cu bărbatul nu m-a dumirit mama, m-am dumirit eu mai târziu, ce căta ea eu nu-i puteam da atunci, și cum ziceam, am aflat de starea de urgență de la vecina din gura ulicioarei care-mi aduce o glajă cu lapte dulce tot la trei zile, și eu am avut vacă, chiar mai multe când eram de seama ta, cu muierea făceam la fân de ne săreau capacele, să nu uit cu vecina, eu stăteam la soare în târnaț, intră pe portiță, și, când dau cu ochii de ea, o văd cu colțurile năframei legate peste gură, tulai, Ravecă, dar ce-ai pățit la obraz de te-ai îmboldorit în așa hal, numai de-ai căzut cumva, că al tău nu te mai poate albăstri, că o bătea nebunul când trăiau laolaltă, acum s-au despărțit, că el s-a dus la cele sfinte, mai degrabă la cele drăcești, că hain om a fost, taci, nu mă lua în răspăr, mi-a zis, că nu pății nimic, tu n-ai auzit, cică e covrig, ce covrig, femeie, da, da, e o boală, se ia când ți-e lumea mai dragă, nici nu știi de unde te pricopsești cu el, din văzduh, de pe lucruri, a spus la televizor, trebuie să purtăm mască, măști de unde, că nu-s nicăieri, așa că e bună și năframa, și eu, dacă-s nevoit, ce să-mi pun pe față, clopul, ți-i pune mască de-or aduce la boldă ori la potică, dacă nu, te vei lega cu ceva, numai că nu te poți duce nicăieri decât seara, cum așa, bătrânii atunci au voie, doară nu-i cu bilet de voie ca la oaste, cine aprobă, trebuie să ai o țidulă iscălită, scrii cum te cheamă, unde meri, pentru ce și ești gata de preumblare, bine că n-am de mers afară pentru mine cu aprobare, și dacă n-am țidulă, dacă n-ai, scoți banul, poliția stă la pândă, dumneata să nu te superi, oamenii așa grăiesc, și s-a dus Raveca, de starea de urgență nu m-am speriat rău, mai rău m-a speriat ea când mi-a spus că s-ar putea să nu-mi mai aducă lapte, da ce s-a întâmplat, o întreb, ți-a murit vaca, pușchea pe limbă, cum să-mi moară, nu mai pot veni că nu-i trecut drumul cu lapte la vecini în țidulă, și s-a dus ca din pușcă, ferindu-se pe lângă garduri să nu fie luată la ochi, multe n-am priceput, norocul meu că n-am apucat să ațipesc, așa cum mai fac câteodată la căldura soarelui, că trece Televizorul pe ulicioară, după cum te uiți a mirare îmi dau seama că nu înțelegi, Televizorul e vecina din vale, de lângă apă, așa a poreclit-o satul, nu pentru că are televizor, cine n-are în vremurile astea, batăr că eu n-am, ci pentru că, hirișă și horeană cum e, umblă prin tot locul, de gândești că-i arde jăratic la tălpi, află una, alta și vine pe laviță cu știrile, când eram holtei, mi-a fost drăguță o vreme, m-a lăsat ea, și bine a făcut, doi tari în gură nu se pot înțelege, ajung să se ia de cap, când doi s-au cununat, dacă vor să trăiască laolaltă, când unul grăiește, celălalt trebuie să tacă și să asculte, mă, strig la ea, ia fă-te-ncoa, ce-i cu povestea asta cu starea de urgență și cu boala neștiută, atât i-a trebuit, a venit în târnaț, și-a tras scăunelul lângă laiță, baremi că avea loc alături de mine, și m-a pus la curent cu tot ce știa, auzi acolo, ca să scapi de boală e bugăt să te speli pe mânuri, păi eu dacă mă spăl dimineața, de fieșcare dată înainte de a mă așeza la masă și când, iertați, am fost pentru mine, mă mai betejesc, a zis că da, că trebuie să facem asta când venim de undeva, de la boldă, bunăoară, când mi-a spus că nu mai am dezlegare să dau mâna cu prietenii ori cu vecinii, am zis că-i ciufalnică, dar nu era, nu vezi că se întâlnesc flăcăii și își dau binețe cu picioarele, ca și când ar avea mânurile spurcate, ori când trec doi unul pe lângă altul, se dau la o parte, ca și cum ar fi ciumați, a zis că până și conducătorul țării apare seară de seară la televizor și ne îndeamnă să ne spălăm pe mânuri, păi el altă treabă n-are decât grija ca poporul să aibă mânurile spălate, vorba aia, țara arde și baba se piaptănă, nu zic bine ce zic, doară ești polițist, ar trebui să-mi pun lacăt la gură, tânăr cum te văd, cred că multe nu ți-s pe plac nici ție, însă nu te lasă legământul și băgarea de seamă să le scoți pe gură, să vezi lucrul dracului când m-am dus la boldă să-mi iau oareșce, era spre seară, că atunci aveam voie și nevoie, la ușă stătea una voinică, tinerică, mulți ani nu avea, dar era multă cât încape, pusă anume acolo, care, când am întins mâna spre clanță, a zbierat ca din gură de șarpe, nu-i voie fără mască, păi, fata tatii, am încercat să o îmbunez cu o șagă, dacă nu-i voie, slobod îi, ce să se-mblânzească, arunca uitături în stânga și-n dreapta ca speriată de bombe, numai o pită aș voi și o sticluță de vișinată, nu mă ascund, mai beau câte-un păhărel, să-mi îndulcesc viața, oricum lumea îmi zice De-a lui Guruță, ea nu și nu, fata moșului, eu când purtam mască pe figură la oaste, părinții tăi nu erau pe lume, dară adă-mi tu una dinlăuntru, o plătesc, nu se găsesc nici la farmacie, cum s-ar găsi la noi, în magazin, păi dacă nu-s la voi, de unde să-mi iau, de unde știi, nu-i treaba mea, nici nu era treaba ei, a cui treabă este știi dumneata mai bine ca mine, nu m-am luat în gură, mă vântura de nu se alegea nimic din mine, nu întâmplător i-au dat în pază ușa, hotărâtă fetișcană, ar fi bună de strajă la hotare, cum m-am dus, așa m-am și întors, bine că n-am lungit vorba, că oameni de-ai dumitale patrulau pe drum, câte doi, și luau la întrebări lumea, puțină, de altfel, cum nu aveam țidulă eram bun de plată ca popa, până la urmă m-am dumirit și eu ce-i cu înscrisul ăsta, ne-au dat câte-o foaie de la sfat, cu un lucru tot nu-s lămurit, de mă duc la prașilă pe tarlaua de peste apă, eu ce număr să trec, că tarlaua n-are număr ca la casă, doară n-oi mere la sfat să-mi dea numărul din cartea funduară, ori, dacă am de sapă la porumbiștea de sub deal, cum scriu, mă duc să dau cu sapa la mălaiul de sub deal că-l înădușește buruiana și fac cale întoarsă, cum ne-a dat o singură foaie, poate să dea buruienișul în mălai, că ți-ai stricat hârtia cu tarlaua de peste apă, poți scrie alta cu răsplaiul, însă, de greșești, om te-ai făcut, nu-ți ajunge pensia pe întregul an ca să plătești greșeala, văd că râzi, sigur că-i de râs, nu te întreb ca să-mi răspunzi, zic și eu ca tot omul care se bagă în seamă, asta ca asta, te apucă râsu-plânsu de alta, bunăoară, tu, de te însori, intri în mare încurcătură, iartă că te întreb, ești însurat, nu, mai bine, încă nu te lega la cap fără să te doară, cine se însoară cu buricul neuscat iute dă înapoi, așadar, la cununia din sfânta biserică nu pot lua parte mai mult de opt, cum se descurcă, doi miri, doi nănași și patru părinți, gata-i socoteala, popa n-are ce căta, fără popă, ce să cate ei în fața altarului, nu puteau să hotărască batăr nouă, îi durea mâna să mai treacă unul, că diacul poate lipsi, și așa unii cântă pe nas de te-apucă deranjul la urechi, bine-i să nu mori amu ori e tocmai bine, tot opt, la înmormântare, cu popă cu tot, păi numai purtătorii copârșeului sunt câte șase sau opt, după cât e de greu mortul, dar să-i lăsăm pe ei, te pot duce cu dricul, dacă de-ai răposatului sunt patru, puțini oricum, cu popa-s cinci, cine îl sloboade în groapă, că e nevoie de patru gropari, doi țin de o parte, doi, de alta, numai dacă dă o mână de ajutor și cucernicul, greu de crezut, el îi învățat să țină cădelnița, nu funia ori lanțul, eu, dacă mă scot din spital cu picioarele înainte, mă duc de-a dreptul în țintirim, ce priveghi, ce alte rânduieli, oricum, și de mor acasă, cum nu am pe nimeni pe lângă suflet, ca să iasă opt la înmormântare trebuie să mă puie și pe mine la socoteală, ziceam că e și de bine, nu tu cheltuieli cu pomana mortului, că celor avuți, măcar că au strâns averi de pomană, li se face pomană pe bani grei, cică să aibă ce băga în gură dincolo, îmbuibați au trăit, îmbuibați vor să veșnicească, rău îi și de altceva, amu, cum strănută unul că i-a pătruns un goz în nas ori tușește că i-a intrat dumicatul pe calea cea hicleană, de te aude vecinul și te pârăște, numai ce te trezești cu salvarea și cu sicriul la poartă, că izoleta, cum am aflat că-i spune, e tot un fel de sicriu, te bagă în el, te acoperă și te duc ca pe mort, pe mine nu m-a pârât nimeni, m-am dus eu la doctorul din sat, că am luat o răceală, mi-am plivit grădinuța de zarzavat pe ploaie, și gata am fost, ce vrei, ani mulți, trup slăbit, doctorul din sat a și dat telefon după salvare și m-a trimis aici, la spital, a doua zi nu mai aveam nimic, dar doctorul ce mă grijește mi-a spus că am, că mi-a ieșit nu știu ce test pozitiv, și mă lasă când va fi negativ de două ori la rând, eu am crezut că e de bine, școală multă n-am, însă știu că pozitiv e de bine, și negativ e de rău, i-am zis doctorului, dar mi-a spus că la boala asta lucrurile stau taman pe dos, eu am înțeles cam așa, când Dumnezeu îți pune mâna în cap e negativ, când își bagă dracul coada e pozitiv, apoi nepotrivirea asta să o priceapă cine vrea, dumneata cum ai ajuns aici, doară nu te-o fi dat în vileag vreun tovarăș dușmănos, nu, cine știe cum ai luat-o, bine-i că n-ai dușmani la locul de muncă, nu știu ce să mai cred, la mine când e pozitiv, când negativ, batăr că nu mă doare nimic, minteni se fac două săptămâni, și tot aici pierd vremea, l-am rugat pe domnul doctor să mă lase acasă, că n-am niciun fel de beteșug, însă mi-a zis că nu poate, că-s asimptomatic, cum așa, am întrebat, așa bine, până la urmă am priceput, sunt beteag fără beteșuguri, și că eu pot betegi pe alții, hicleană boală, nu mă roade, dar nici nu mă lasă, stă ascunsă cu gând să sară asupra altuia care-mi stă prin preajmă, tot așa asimptomatic ești și dumneata, altfel nu te băgau cu mine în salon, când m-au luat cu salvarea m-au întrebat cu cine am venit în contact în ultimele zile, m-a pufnit râsul, apoi cu cine să fi intrat în contact la anii mei, au râs și felcerii din dubă, câte-o ghidușie mai fac, că doară mi-am dat seama ce vor să afle, le-am zis de Raveca și de televizorul satului, cică amândouă vor sta la scuteală în casă două săptămâni, nu-s îngrijorat tare de sănătatea lor, cât de mine, mă întreb dacă Raveca își face griji ori mânie și nu-mi mai aduce lapte, alții care mai vând stau departe, nu li se plătește drumul până la casa mea, de vecina de la apă nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, dacă dă ortul popii nu o face din cauza covidului, ci de inimă rea, că nu mai poate bate satul cu zvonuri, să-ți mai spun una și te las, că-i vremea să vină cu leacurile, batăr că nu știu de ce ni le mai dau, eu mai cred așa, boala asta e printre noi, că nu-i nicio tăgadă e bugăt să te uiți la doctori și la felceri cum sunt înfofoliți de zici că ar zbura pe lună, însă cei puși să ne conducă mai bagă lumea în sperieți ca să-și poată face făcutele, no, dară îmi pun stavilă la gură, când ai drum vreodată prin satul nostru și ai chef de pisălogeală, cată-mă, dacă nu-ți place vișinata, am în pivniță o butelcuță cu țuică de pere, o țin de leac, dar un domn așa ca dumneata merită o cinste pe măsură, gata, că și așa ți-am făcut capul calendar.


Leon-Iosif GRAPINI



Salvatorii și Hera

Întâi s-au auzit niște bocănituri ciudate, care au tulburat liniștea bucolică a familiei Herescu, proprietară a unei case ce n-aș zice că-i luxoasă, deși unora așa li se pare după renovările făcute cu ajutorul financiar al celor doi fii, stabiliți în Anglia de peste zece ani. Apoi, au urmat niște lătrături pe toate gamele. Însetate de libertate și cu burțile goale, patrupedele au intrat în sat cu gândul curat să-l cucerească rapid și necondiționat.

Nu era pentru prima dată când se întâmpla acest lucru. În ultimii ani, pe la miezul nopții, sosea câte un camion încărcat cu câini de toate rasele și mărimile care erau descărcați în mare grabă de niște indivizi cu figuri motivate de slujbași placizi. Doamna Herescu s-a trezit și a tresărit ca stropită cu apă rece. L-a sculat pe domnul Herescu, un tip culant și distins, fără apetență pentru hotărâri radicale.

- Iar ne-am procopsit cu dobitoacele străzii, zise el somnoros, încercând să se întoarcă pe cealaltă parte.

- Ieși să vezi ce face Hera noastră, îl rugă ea.

Hera era noul membru al familiei și-și păzea cu sârg teritoriul, lătrând de fiecare dată când un străin trecea pe lângă curtea lor. Domnul Herescu își trase încet pantalonii, își luă între umeri geaca, își puse fesul pe cap și ieși în șlapi, bodogănind în bezna deplorabilă de afară. Cățelușa alerga pe lângă gard, când într-o parte când în alta, fără să scoată un sunet.

Primii afectați de năvălirea rasei canine au fost școlarii. Anii trecuți fuseseră atacați dis-de-dimineață, așa că acum părinții își aduceau odraslele de mână. Primăria a apelat la mila cetățenilor să-i „înfieze”, paznicii au început să-i alunge din sat, până la urmă situația s-a rezolvat, dar anul acesta, fiind mult mai mulți, angajații Primăriei se uitau neputincioși la rânjetele lor ostile, aruncându-le bucăți de salam dubios. „Natural, situația trebuie gestionată cumva”, a zis vicele pe un ton emfatic, pentru a preveni eventuale acuzații categorice. De-i stârpit nu puteau, că odată interveneau organizațiile iubitoare de animale și-ți făceau o muștruluială de nu-ți tihnea de mâncare. Agențiile de ecarisaj cereau sume exorbitante ca să-i scape de această năpastă.

- Chemați vietnamezii! Vă scot gratis din impas! a strigat nea Ghiocel, cu o mină serioasă.

Într-adevăr, salvarea a venit din partea acestora. Cei 60 de vietnamezi insomniaci, tenaci și cooperanți, angajați ai firmei „Bradul” din localitate, fără să miște un mușchi de pe obraz, în trei nopți norocoase i-au prins ca-n filme, fără să folosească metode hingherești, și au clarificat lucrurile. Pentru ei, carnea lor era un deliciu culinar de invidiat. „Capra noastră trufanda” explicau ei în puținele cuvinte învățate până atunci, frecându-și mâinile. Dar, în a patra noapte, s-a întâmplat evenimentul tragic în familia Herescu: a dispărut Hera. Pe chipul doamnei Herescu s-a întipărit o spaimă bizară.

- Las că se întoarce ea. N-au intrat zilele în sac. Fii sigură, nu e pe masa vietnamezilor, a zâmbit placid soțul, în semn de consolare, și a tras o dușcă zdravănă de rachiu, ca la parastas.

- Ori te duci s-o cauți, ori taci din gură, i-a zis foarte afectată. Soțul se simțea suspect de bine.

- O fi și Hera noastră extrem de ispititoare și noi habar n-avem, mai știi? Insinuarea lui nu-și făcuse efectul scontat.

- Taci, l-a apostrofat vexată femeia, care își mai păstra ceva din tinerețea sa, în pofida trecerii anilor.

- Ce-i, am comis o indiscreție? s-a eschivat pe același ton.

Doamna Herescu era distrusă total. Dacă ai fi întrebat-o cum o cheamă, n-ar fi știut. Se atașase de Hera ca de o ființă umană.

- Mai mult ca sigur că s-a intersectat cu vreun curtezan. Are și ea o idilă, de! Oricât de vigilenți am fi, când o femelă intră în călduri, trebuie s-o lași să-și facă de cap, a zis el cu un aer conspirativ, căutând un răspuns adecvat, convingător.

Parcă ar fi pus sare pe rană proaspătă. S-a uitat la el cu o privire nepământească de parcă l-ar fi suspectat de o crimă oribilă. Au început s-o viziteze fel de fel de idei. Starea de incertitudine a continuat și-n ziua următoare. Crispată, comunica strict formal cu soțul, sec și telegrafic. Înainte se înțelegeau numai din priviri. Ochii îi sângerau de atâta plâns, uitându-se la o poză unde fuseseră imortalizați împreună. Între ei se instalase o barieră de netrecut. Nu se știe niciodată cum evoluează relația cu cineva de sub același acoperiș.

- Plângi ca o mucoasă de gimnaziu, i-a reproșat bărbatul cu severitate, după ce a mai tras o cinzeacă de votcă, cât să-și dezlege limba. Pe lângă că ești penibilă, ești și stupidă. Te panichezi degeaba. Dacă nu vine, o înlocuim cu alta.

- Ți-am zis de o sută de ori să repari gardul din colțul curții, a zis resemnată, ștergându-și lacrimile pline de suferință și durere.

- L-am reparat, dar tot nu-mi dau seama pe unde a tulit-o, a continuat cu timbrul său inconfundabil. Numai dacă a ieșit deodată cu vecina noastră, Rozi, când a venit să-i împrumutăm stropitoarea.

Până la urmă, ușor descumpănită, l-a luat în serios, ștergând cu buretele spusele lui. Au lăsat deschisă portița cu balamalele ruginite și au așteptat cu febrilitate seara. Cum auzeau ceva scârțâind, cum ciuleau urechile cu privirile mărite, doar-doar îi vor recunoaște lătratul. În jurul orei 21, cu pupilele dilatate, au văzut o mogâldeață intrând spășită, fără vlagă, scheunându-se ca o fată acneică, întoarsă de la bal. Nu le-a venit să creadă. Era Hera lor, murdară și slăbită, dar cu o privire intensă, irezistibilă.

- Ai fost pe centură, pramatie mică?! Ce bine că nu te-au prins vietnamezii! o tachină el.

Doamna Herescu i-a trecut cu vederea sarcasmul și ironia și, netulburată, a luat-o în brațe și a mângâiat-o cu gesturi timide, încurcate.

- Vai, mânca-te-ar mama! Pe unde ai umblat, ștrengărițo? zise radioasă, după câteva clipe, făcându-i și alte urări de sezon.

- Ți-am spus eu că se va întoarce, spuse el în vervă, exprimându-și un zâmbet larg de șef de familie.

Bucuria cu care a primit-o l-a binedispus, dar adevărul despre plecarea ei impardonabilă încă n-a ieșit la lumină. Chiar dacă Hera ar putea cuvânta, nu îl vom afla, cred, niciodată.



Icu CRĂCIUN



Debaraua

Blocul este din cărămidă, construit prin anii ‘70. Acum doi ani, am cumpărat unul dintre cele două apartamente de vânzare. Ambele sunt la etajul șase, liftul nu a funcționat și nu funcționează nici azi. Am fost atras de prețul accesibil și de calitatea clădirii. În exterior, blocul este izolat cu polistiren. Celălalt apartament, ușă-n ușă cu al meu, a fost cumpărat de doi bătrâni de aproape optzeci de ani: Teofil și Firoana, sau Filu și Firi, cum se alintă ei când sunt în toane bune. Le trimisese fiul lor bani din Italia. Lucrează în Rimini de douăzeci de ani. S-a gândit să-i scoată din garsoniera aia îmbâcsită, în care locuiau de o viață, și să le ofere un culcuș decent, înainte să-și dea obștescul sfârșit. Oricum, apartamentul este al lui. E unicul lor fiu.

Așa se face că suntem vecini și ne intersectăm zilnic. Firoana e un pic ipohondră. Teofil e cu vreo zece centimetri mai scund decât ea. Firi îi poate scuipa-n chelie. Un slugarnic din fire. Altfel, oameni cu frica lui Dumnezeu.

Acum, de Paști, fiul lor urma să vină acasă, dar și-a băgat dracul coada și a trimis în peninsulă coronavirusul, importat din Wuhan. Pe toți angajații fabricii i-au băgat în carantină. Firoana vorbește cu el zilnic, pe Skype. Telefonul îl are tot de la băiatul ei. Îi este un pic mai greu cu touchscreen-ul, din cauza degetelor împletite de poliartrita reumatoidă. În ultima convorbire, fiul i-a avertizat că virusul s-ar putea extinde și la noi, în România, și n-ar fi rău să-și facă provizii, în caz de carantină impusă. Atâta le-a trebuit bieților bătrâni. Au început să încropească liste cu cele de trebuință. La punctul unu, desigur, hârtia igienică.

Apartamentele din blocul ăsta prezintă un mare avantaj: în colțul din stânga, pe peretele exterior, exact lângă geam, au o debara mărișoară, cu aerisire. Debaraua are formă de prismă pentagonală, înaltă de doi metri și ceva, cu două uși înguste de patruzeci de centimetri fiecare. Adâncimea, de la ușă, până la colțul din spate e de un metru și jumătate. Are patru rafturi din scândură veche, roasă pe alocuri de carii, moștenire de la defuncții foști proprietari, cu înălțimea de patruzeci de centimetri fiecare. Spațiul de jos, de șaizeci de centimetri, este perfect pentru a depozita lucruri mai mari și greoaie.

E luni, ora șase dimineața. Vecinii mei sunt în fața blocului, cu un cărucior cu patru roți, pregătiți să ia cu asalt supermarket-urile. Când îi vezi din spate, trăgând căruciorul, ai impresia că Firoana-i Don Quijote, iar Teofil – Sancho Panza. Au noroc. Kaufland-ul e aproape. Își leagă căruciorul cu un lanț și cu un lacăt de semnul de circulație „Parcare handicapați”, se duc și se pun la coadă la intrare, până la deschiderea magazinului. Apoi, se-mping eroic să prindă produsele din lista făcută acasă. După cumpărături, mută din căruciorul magazinului în căruciorul lor de toate: făină, zahăr, ulei, hârtie igienică, spirt sanitar etc. și vin agale spre casă. Strategia e, de fiecare dată, aceeași. După ce ajung în fața blocului, Firoana rămâne lângă trăsurică, să păzească marfa achiziționată cu atâta trudă, iar Teofil face între șase, până la opt curse cu marfa, în câte două plase, până la ultimul etaj. Când are nevoie la baie, să se încălzească sau să-și ia medicamentele, Firoana se duce sus și rămâne Teofil de pază lângă cărucior. Odată, când Teofil supraveghea căruciorul, un bețiv din bloc, fără loc de muncă, i-a smuls de sub nas o pungă de făină și o sticlă de ulei. Când a coborât Firi, Filu plângea. A fost o mare lovitură pentru ei.

E vineri. De cinci zile, bătrânii repetă același algoritm. Penultimul transport. Listele întocmite sunt pline de tăieturi. Ultimele sticle de ulei urmează să fie duse de Teofil până la etajul șase. Toată nebunia asta l-a schimbat fizic. Pare mai scund și cu mâinile mai lungi.

În debara, produsele au fost aranjate minuțios. Jos, hârtia igienică. Pe primul raft, tot hârtie igienică, iar pe cele trei rafturi, de jos în sus, zahăr, făină, ulei. Ultimul raft, de sub tavan, arată ca un puzzle neterminat. Mai lipsesc cel mult douăsprezece sticle de ulei: cele rămase în cărucior pentru ultimul transport.

În timp ce-mi aranjam și eu în debara câteva pungi cu făină, două-trei sticle de ulei, un kil de zahăr și hârtia igienică, aud dinspre apartamentul vecin, al bătrânilor, o trosnitură de parcă s-ar fi rupt vreo grindă din tavanul blocului. Sar ca fript și mă duc să văd ce s-a-ntâmplat. Ușa de la intrare în apartamentul vecin este deschisă. Mă duc în bucătărie. Acolo, îngropat complet în produse alimentare, Teofil mormăia. I se vedea doar chelia. Rafturile vechi ale debaralei au cedat începând cu cel de sus, cu ulei, și tot așa, urmând rapid un efect de domino. L-am dezgropat cu mare greu și i-am curățat fața de făina înecăcioasă. Încă mai respira.

Am sunat la 112, le-am dat adresa, tot. Au venit, în mai puțin de zece minute, patru „cosmonauți” în alb, cu un fel de coșciug din plastic, de culoare roșie, numit de ei izoletă, poreclă pe care i-am dat-o iubitei mele din tinerețe. Nici nu m-au lăsat să le explic ce s-a întâmplat, m-au împins din ușă și au luat-o pe scări, la vale, cu Filu împachetat.

Firi, jos, habar n-avea ce se întâmplă. Păzea ultimele douăsprezece sticle de ulei.



Grigore COTUL



Badea Ion și molima

Badea Ion era cel mai credincios om din sat. În fiecare duminică mergea la biserică, se ruga dimineața și seara, înainte și după fiecare masă, ținea toate posturile, citea numai în Biblie și în cărți de rugăciune, a respectat mereu cele 10 porunci, n-a scăpat în viața lui o înjurătură, ba chiar cerea iertare Domnului pentru alții când îi auzea înjurând, iar la tv. se uita doar pe Trinitas. Da, badea Ion era cel mai credincios om din sat!

Dar peste satul său s-a abătut o molimă ciudată. Cică molima asta a pornit din China, de la un chinez care ar fi mâncat un fel de liliac stricat și s-a îmbolnăvit, el și cu tot neamul lui, de o boală nemaivăzută, și au început a muri din ce în ce mai mulți. Apoi, chinezii au trimis boala cu avioanele în toată lumea asta. Unii o numeau Covid, alții îi ziceau Coronavirus, unii spuneau că nici măcar nu există, toată lumea parcă înnebunise!

Badea Ion se ruga pentru toți cei bolnavi, pentru sufletele celor care mureau, pentru sănătatea lui și a tuturor oamenilor, din orice neam or fi ei, să le ajute bunul Dumnezeu, că puterea Lui e mare!

Mai auzea că a murit ba unul, ba altul, mai și scăpau cei care aveau zile… La început, după cei loviți de molimă, veneau unii cu un cosciug roșu de-i ziceau „izoletă”, echipați în niște costume de parcă mergeau pe Lună și îi duceau pe la spitale. Parte dintre ei se mai întorceau după un timp acasă, slabi și galbeni ca ceara, iar pe cei ce mureau îi duceau costumații ăia direct la groapă. Badea Ion se ruga la Cel Sfânt, că El știe ce are de făcut și mare e puterea Sa!

O vreme n-a fost voie să iasă din curtea casei, nici la Înviere n-a fost voie de mers. Badea Ion a stat în post și în rugăciune tot acest timp.

Apoi au zis că a apărut un vaccin și că se va termina cu molima asta dacă se vor vaccina oamenii.

Primul vaccin l-au dat la doctori și la asistente prin spitale, îi ziceau „Faizăr”, apoi au chemat la vaccinat bătrânii și pe cei bolnavi, dar numai pe la orașe. A venit rândul dascălilor și al polițiștilor, că apăruse un al doilea vaccin, Astra-Zeneca, pentru cei mai tineri, și tot „Faizăr” la cei mai bătrâni.

Nici badea Ion nu era chiar tânăr, și când s-a dus noră-sa, care era dăscăliță, la vaccinat la oraș, l-a chemat și pe el: „Hai la vaccin, socrule, că te duc cu mașina și te aduc și înapoi!” N-a vrut să meargă: „Du-te cu bine, io m-oi ruga la Cel de Sus și m-a apăra cu puterea Lui!”

După o lună, s-a deschis un centru de vaccinare în satul vecin, cu un alt vaccin de-i ziceau Moderna. Aproape toți vecinii de pe uliță s-au dus și s-au vaccinat. Badea Ion n-are încredere în toate serurile astea, mulți ziceau rău de ele, mai bine se roagă el la bunul Dumnezeu să-l apere…

A venit și primarul satului cu niște doctori și cu o mașină mare, albă, numită „Caravana vaccinării”, și vaccinau pe drum și pe la porțile caselor pe care cum voia. Badea Ion s-a uitat lung din curte, a zis o Născătoare și nu s-a dus la vaccin. „Ce treabă-i asta, să te vaccineze ca pe vite, unde te prinde în drum?!”

Într-o zi, s-a trezit la poartă cu domnul doctor din sat: „Hai, bade Ioane, să-ți fac un vaccin, că am de două feluri: unul trebuie făcut de două ori, de la Pfizer, dar mai am unul de la Johnson, numai o doză!” Badea Ion nu era hotărât: „Mulțumesc, dom’ doctor! Oi mai vedea… ” Nu că n-ar fi fost om de omenie doctorul, dar a auzit el, badea Ion, că nu știe nimeni ce bagă prin vaccinurile astea.

Parcă îl doare un pic capul și arde un pic, o fi răcit, cine știe… S-a apucat și de tușit. Vrea doar să mai stea în pat. Dar nora, nu și nu, să-i facă test de Covid. După cum se uită la el, nu-i a bună! A chemat salvarea, au venit mascații, l-au dus la spital, acolo era tare multă lume, abia au găsit un pat pe hol și pentru el. Parcă nu e aer destul în spitalul ăsta… Badea Ion a mai zis o rugăciune… și apoi s-a trezit în fața Tatălui Ceresc:

„Am murit, Doamne?”

„Da, Ioane!”

„Toată viața am trăit în rugăciune, am fost cel mai credincios om din sat… De ce nu m-ai salvat, Doamne?!”

„Ți-am trimis patru vaccinuri din care să alegi, ți-am trimis caravana în sat și chiar pe doctor la poarta casei tale, ce-ai mai fi vrut să fac, Ioane?!!!”


Adela COTUL





www.acris.ro ©Grigore Cotul. Toate drepturile rezervate.